Iar Andrea se uita la mine şi mă întreba: „ Singur?”

„Da. Singur. O să fiu bine.”

Era 1999. Mulţi oameni nici măcar nu aveau telefoane mobile. Aşa că

să fii singur însemna chiar să fii singur. Aşa mă grăbeam să-mi iau haina şi nişte bani şi plecam din casă cât de repede puteam, încercând să mă mişc mai rapid decât panica.

Şi, până ajungeam la capătul străzii Wellington, strada unde locuiau părinţii mei, era acolo, întunericul, şoptindu-mi chestii, iar eu luam colţul spre Sleaford Road. Terase din cărămidă portocalie cu perdele de plasă. Şi simţeam un nivel ridicat de nesiguranţă, ca şi cum eram într-o navetă care 14 Pastă vegetală pe bază de extract de drojdie, folosită în sendvişuri şi alte preparate de mâncare (n. tr.).

44

părăsea orbita Pământului. Nu era doar o plimbare la magazin. Era Apollo 13. „E bine”, îmi şopteam.

Şi treceam pe lângă câte-un om care-şi plimba câinele şi mă ignora sau privea încruntat sau – mai rău – zâmbea, aşa că zâmbeam înapoi, apoi mintea mă pedepsea imediat.

Asta e ciudăţenia depresiei şi anxietăţii. Se manifestă ca o frică intensă

de fericire, chiar şi atunci când tu vrei în mod conştient acea fericire mai mult decât orice altceva. Aşa că, dacă te prinde zâmbind, chiar şi zâmbind fals, ei bine aşa ceva nu e permis, aşa că urmează o contrabalansare de zece tone. Ciudăţenia. Senzaţia de a fi singur afară părea la fel de nenaturală

precum un acoperiş fără pereţi. Vedeam magazinul în faţa mea. Literele

„Londis” păreau încă mici şi îndepărtate. Atât de multă tristeţe şi frică prin care trebuie să traversez.

N-am cum să fac asta.

Nu e nicio şansă să pot intra în magazin. De unul singur. Şi să găsesc lapte. Şi Marmite.

Dacă te întorci spre casă, vei fi la fel de slăbit. Ce-o să faci? Te întorci şi te simţi pierdut şi înnebuneşti? Dacă faci cale întoarsă, există o şansă mult mai mare să ajungi într-o celulă capitonată cu pereţi albi pentru totdeauna.

Fă-o. Intră în magazin. E un magazin. Ai mers la magazin de unul singur de la zece ani. Un pas în faţă, apoi altul, spatele drept. Respiră.

Apoi începea inima să bată.

Ignor-o.

Dar ascultă – bumbumbumbumbum.

Ignor-o.

Dar ascultă, dar ascultă, ascultă naibii!

Şi alte lucruri.

Imagini mentale, venite direct din filme de groază nefăcute. Senzaţia de furnicătură din ceafă, care trecea prin tot creierul. Mâinile şi braţele amorţite. Senzaţia de gol fizic, de dizolvare, de a fi o fantomă a cărei existenţă e alimentată de anxietate electrică. Apoi dificultatea de a respira.

Aerul care se subţiază. Mi-a luat mult efort doar ca să-mi controlez respiraţia.

Du-te la magazin, mergi mai departe, fii acolo pur şi simplu.

Am ajuns la magazin.

45

Magazinele, apropo, erau locurile în care intram în panică cel mai mult, cu sau fără Andrea. Magazinele îmi provocau anxietate intensă. Nu am fost niciodată sigur care era cauza.

Luminile?

Dispunerea geometrică a culoarelor?

Camerele de filmat?

Faptul că mărcile erau făcute pentru a urla după atenţie, iar atunci când erai intens conectat la ceea ce te înconjoară ajungeau la tine toate urletele alea? Un fel de moarte prin Unilever15. Şi ăsta era doar Londis, nu vreun supermarket. Iar uşa era deschisă, strada era chiar acolo, iar acea stradă se întâlnea cu strada pe care locuiau părinţii mei, care conţinea casa părinţilor mei, care o conţinea pe Andrea, care conţinea totul. Dacă aş fi fugit, aş fi ajuns acasă în mai puţin de un minut.

Încercam să mă concentrez. Coco Pops. Era greu. Frosties. Foarte greu.

Crunchy Nut Cornflakes. Sugar Puffs. Monstrul de miere nu arăta niciodată ca un monstru adevărat înainte. Care era de a fi aici, în afară de a-mi dovedi ceva mie însumi?

E o nebunie. E cel mai nebun lucru pe care l-am făcut.

E doar un magazin.

E doar un magazin în care ai mai fost de unul singur de vreo cinci sute de ori. Revino-ţi. Revino-ţi. Dar unde să revii? Nu ai unde să revii. Totul e alunecos. Viaţa e atât de infinit de dificilă. Îţi cere să faci o mie de lucruri în acelaşi timp. Iar eu sunt o mie de oameni diferiţi, fiecare fugind departe de centru.

Ceea ce n-am ştiut înainte să fiu bolnav mintal e că există un aspect

fizi c al bolii. Adică chiar şi ceea ce ţi se întâmplă doar în capul tău se transformă în senzaţii fizice. Creierul mă furnica, huruia, flutura şi pompa.

Simţeam că mare parte din acţiune se petrecea în spatele craniului, în lobul occipital, deşi era şi o senzaţie de zgomot alb, ca un TV cu purici, în zona lobului frontal. Dacă gândeşti prea mult, poate că ajungi să simţi cum se nasc acele gânduri.

„O infinitate de pasiune poate fi conţinută într-un minut”, scria Flaubert, „ca o mulţime într-un spaţiu mic”.

Ieşi naibii afară din magazin! E prea mult. Nu mai poţi rezista. Creierul tău va exploda.

Creierele nu explodează. Viaţa nu e un film al lui David Cronenberg.

Dar aş putea avea din nou o cădere la fel de urâtă. Poate căderea din Ibiza a fost doar jumătate din cât se putea. Poate că Infernul e mult mai jos 15 Companie olandezo-britanică de produse de consum (n. tr.).

46

de atât şi mă îndrept într-acolo şi o să ajung ca soldatul cu psihoză

traumatică dintr-un poem, salivând şi pierdut şi urlând, incapabil să-şi ia propria viaţă. Şi poate că dacă rămân în magazinul ăsta voi păţi chiar asta.

Era o femeie în spatele tejghelei. Încă o pot vedea în minte. Era cam de vârsta mea. Poate că făcusem şcoala în acelaşi loc, dar n-o recunoşteam. Era vopsită într-un roşcat ales parcă fără tragere de inimă. Era mare şi cu pielea albă şi citea o revistă glossy. Părea mai calmă decât calmul. Voiam să evadez.

Voiam să fiu ca ea. Voiam să fiu ea atât de mult. Sună prostesc? Sigur că da.

Toată treaba asta sună prostesc.