ce am încercat să-mi înlătur aluniţa cu periuţa de dinţi.

Eram în districtul Peak din Derbyshire. Excursie cu clasa. Fetele dormeau la hostel. Şi băieţii trebuiau să doarmă acolo, dar cineva s-a cazat în acelaşi timp, aşa că opt dintre noi, băieţii, am dormit în grajdurile de afară, la o distanţă considerabilă de hotelul călduros.

Uram să fiu departe de casă. Era o altă mare anxietate de-a mea. Voiam să mă întorc în patul meu şi să mă uit la posterul meu cu Béatrice Dalle sau să citesc romanul Christine al lui Stephen King.

M-am culcat pe un pat supraetajat care dădea spre o fereastră de unde se vedea o privelişte neagră şi mlăştinoasă sub un cer fără stele. Nu eram prieten cu niciunul dintre băieţi. Vorbeau doar despre fotbal, care nu era specialitatea mea, şi despre masturbare, cu care eram familiar, dar în legătură cu care nu mă simţeam confortabil să mă exprim în public. Aşa că

m-am prefăcut că dorm.

Nu era niciun profesor cu noi, aici în grajduri, şi era un sentiment de Împăratul muştelor care nu-mi prea plăcea. Eram obosit. Mersesem vreo 16

kilometri în acea zi, în principal prin turbărie. M-a acaparat un somn la fel de gros şi de întunecat ca pământul dimprejur.

M-am trezit în râsete.

Râsete nebune, nestăpânite, ca şi cum tocmai se întâmplase cel mai amuzant lucru din lume.

Vorbisem în somn. Nimic nu e mai amuzant pentru un puşti de treisprezece ani decât să fie martor la un moment jenant şi nesupravegheat al altui puşti de treisprezece ani.

Zisesem ceva incoerent despre vaci. Şi Newark. Newark era oraşul meu natal, aşa că asta era de înţeles. Dar treaba cu vacile fusese cam ciudată. Nu erau vaci în districtul Peak. Mi s-a spus că am spus, repetat, „Kelham e în Newark” (Kelham era un sat din afara Newarkului, unde era consiliul municipal. Tata lucra ca arhitect acolo, în departamentul de proiectare şi planificare urbană). Am încercat din răsputeri să suport râsetele. Dar eram obosit, agitat. O excursie cu şcoala era o întreagă experienţă a şcolii condensată într-un moment izolat. Nu mi-a plăcut şcoala încă de la unsprezece ani, când am învăţat într-un sat care avea, în total, 28 de elevi.

Liceul la care eram acum, Liceul Magdalene, era un loc în care nu eram prea 37

fericit. Mi-am petrecut mult din primul an pretextând dureri de stomac care nu erau crezute decât rareori.

Apoi am adormit din nou. Şi, când m-am trezit, tremuram. Stăteam în picioare şi simţeam aerul rece şi era o cantitate considerabilă de sânge care curgea din mâna mea. Mâna îmi era roşie şi strălucea. Geamul grajdului din faţa mea era spart. Îmi era frică.

Ceilalţi băieţi erau treji, dar nu mai râdeau. Era şi un profesor acolo.

Sau urma să vină. Mâna mea avea să fie bandajată.

Aparent am coborât din pat în somn. Am continuat să strig – comic, de altfel – despre vaci („Vin vacile! Vin vacile!”). Apoi m-am dus şi am urinat lângă patul cuiva. Apoi am spart geamul. La scurt timp după asta, unul dintre băieţi m-a scuturat de braţ şi m-am trezit.

Nu a fost prima dată când am avut episoade de somnambulism. Cu un an înainte intrasem în camera soră-mii şi am luat cărţi din raft crezând că

sunt într-o librărie. Dar somnambulismul meu nu ajunsese să se manifeste în public niciodată. Până acum.

Am primit o poreclă nouă. Psihopatul. Mă simţeam ca un ciudat. Dar putea fi mai rău. Aveam părinţi care mă iubeau şi câţiva prieteni şi o soră cu care puteam vorbi ore întregi. Viaţa mea era destul de confortabilă şi de normală, dar câteodată mă acapara un simţ al singurătăţii. Mă simţeam singur. Nu era depresia. Doar o versiune a acelui sentiment de lâncezeală, de-nimeni-nu-mă-înţelege adolescentină. Evident că nici eu nu mă

înţelegeam.

Îmi făceam griji pentru anumite lucruri. Războaie nucleare. Ethiopia.

Gândul de a mă urca pe un feribot. Îmi făceam griji mereu. Singurul lucru care nu mă îngrijora era chiar ceea ce trebuia să mă îngrijoreze: îngrijorarea însăşi. Abia peste unsprezece ani aveam să-mi pun problema asta.

Zile ca nişte cuburi de jucărie

La unsprezece ani după ce am spart un geam în timpul somnului, în timpul acelor „luni de cădere”, aşa cum le-am numit mai târziu, aveam foarte mult timp la dispoziţie să contemplu ideea de îngrijorare.

Părinţii mei se trezeau şi plecau la lucru şi apoi eu şi Andrea petreceam zile lungi în casă. Mă simt ciudat să scriu despre perioada asta.

Chiar nu e nimic de scris despre asta. Din afară a fost faza cea mai lipsită de evenimente a vieţii mele.

Din afară, eram eu care vorbeam cu Andrea, fie în camera în care am copilărit sau în bucătăria de jos. Ocazional ne aventuram afară pentru câte-o 38

plimbare scurtă de după-masă. Mergeam fie la magazinul din colţ, la vreo două-trei sute de metri distanţă, fie – în zilele mai aventuroase – ne plimbam dincolo de râul Trent, care era puţin mai departe, de cealaltă parte a centrului oraşului, lucru care presupunea plimbări pe străzile pe care le ştiam atât de bine din copilărie (cum au putut rămâne la fel în timp ce eu mă

simţeam atât de diferit?). Uneori ne cumpăram un ziar şi o cutie de supă şi nişte pâine şi ne întorceam şi citeam din ziar şi ne făceam supă. Mai târziu, poate îi ajutam pe ai mei cu cina. Şi cam asta era tot. Vorbit şi stat şi plimbat.

Nu erau tocmai aventurile lui Lawrence al Arabiei. Viaţa la cel mai jos ton pe care-l puteau suporta doi tineri de douăzeci şi patru de ani.

Şi totuşi, zilele acelea au fost zilele cele mai intens trăite din viaţa mea.

Zilele acelea conţineau mii de mici bătălii. Erau pline cu amintiri atât de dureroase încât doar acum, cu ajutorul acestei distanţe de paisprezece ani şi jumătate, le pot înfrunta direct. Eram cu nervii întinşi la maximum. Oamenii spun „ia fiecare zi pe rând”. Dar, mă gândeam, era doar ceva ce puteau ei să

zică. Zilele erau munţi. O săptămână era un turneu prin munţii Himalaya.

Vezi tu, oamenii spun că timpul e relativ, dar chiar e al naibii de relativ.

Einstein spunea că un mod de a înţelege relativitatea era cel de a ne imagina diferenţa dintre iubire şi durere. „Când curtezi o fată frumoasă, o oră pare o secundă. Când stai pe o cărămidă încinsă, o secundă pare o oră.”

Fiecare moment era o cărămidă încinsă. Şi singurul lucru real pe care mi-l doream, dincolo de a mă simţi mai bine, era ca timpul să se mişte mai repede. Voiam ca ora nouă dimineaţa să fie zece dimineaţa. Voiam ca dimineţile să fie după-amiezi. Voiam ca 22 septembrie să fie 23 septembrie.

Voiam ca lumina să fie întuneric şi întunericul lumină. Aveam încă globul de jucărie din copilărie. Câteodată îl învârteam şi mă uitam la el, dorindu-mi să

învârt întreaga lume până ajungem direct în următorul mileniu.

Eram obsedat de timp cum erau alţi oameni obsedaţi de bani. Era singura armă pe care o aveam. Adunam orele şi minutele ca pe bani. În mintea mea, în mijlocul apelor învolburate ale anxietăţii, cunoaşterea timpului era un far al speranţei. E 3 octombrie, douăzeci şi două de zile după

ce s-a întâmplat.

Pe măsură ce trecea timpul, iar eu eram a) în viaţă şi b) nu confundam pe nimeni cu o pălărie, simţeam tot mai mult că mai exista speranţa că voi trece peste asta. Dar nu funcţiona mereu aşa. Adunam zilele ca pe nişte cuburi de jucărie, imaginându-mi că făceam progrese, apoi, buf!, turnul se dărâma cu câte-un atac de panică de cinci ore sau o zi de întunecare apocaliptică, iar cuburile se risipeau pe jos.

39

Semne de avertisment

Semnele de avertisment sunt foarte greu de identificat în depresie.

E în mod special dificil ca oamenii care nu au experienţa directă a depresiei să le recunoască când le văd. Asta se întâmplă parţial pentru că

unii oameni sunt derutaţi în privinţa a ceea ce este depresia. Folosim

„deprimat” ca sinonim pentru „trist”, ceea ce e în regulă, aşa cum folosim

„lihnit” ca sinonim pentru „înfometat”, cu toate că diferenţa dintre depresie şi întristare e diferenţa dintre foamete reală şi a avea poftă de ceva.

Depresia e o boală. Însă nu vine acompaniată de o iritaţie sau o tuse. E