– Da, a spus Jenny răbdătoare. Sigur că vor veni. Sunt la doi kilometri distanţă. Nu e foarte departe, ştii?
Ştiam.
Dar ştiam, de asemenea, că poate au fost jefuiţi sau omorâţi sau mâncaţi de câini. Nu fuseseră, desigur. Foarte puţini locuitori din Newark-on-Trent ajungeau să fie mâncaţi de câini sâmbătă seara. Veneau acasă. Dar, pe tot parcursul copilăriei mele, o ţineam întruna aşa. Mereu mă învăţam să
fiu îngrijorat. Într-o lume în care posibilităţile sunt infinite, posibilităţile pentru durere şi pierdere şi separaţie permanentă erau la fel de infinite. Aşa că frica alimentează imaginaţia şi invers, din nou şi din nou şi din nou, până
când nu mai rămâne nimic în afara nebuniei.
Apoi altceva. O amintire mai puţin banală, dar cam în acelaşi registru.
Aveam treisprezece ani. Eu şi cu prietenul meu am plecat la nişte fete de vârsta noastră pe terenul şcolii. Ne-am aşezat. Una dintre fete – cea de care îmi plăcea cel mai mult – s-a uitat la mine şi apoi a făcut o grimasă de dezgust către prietenele ei. Apoi a spus nişte cuvinte pe care urma să le ţin minte douăzeci şi şase de ani mai târziu când am ajuns să le scriu într-o carte. A spus: „Bleah, nu vreau să stea ăla lângă mine. Cu picioarele alea de păianjen care-i cresc pe faţă”. Apoi a continuat să explice, în timp ce pământul întârzia să mă înghită: „Îi creşte păr din aluniţe. Arată ca nişte păianjeni”.
Pe la ora cinci după-masă am intrat în baia de acasă şi am folosit lama lui tata ca să-mi rad perii de pe aluniţe. M-am uitat la chipul meu şi m-am urât. M-am uitat la două dintre cele mai proeminente aluniţe de pe faţă.
Am luata periuţa de dinţi şi am apăsat-o pe obrazul stâng, deasupra celei mai mari aluniţe. Am strâns din ochi şi am început să frec cu putere.
Am frecat şi am tot frecat până când a început să picure sânge pe chiuvetă, până când faţa îmi zvâcnea de căldură şi durere de la frecare.
Mama a venit acasă mai târziu şi m-a văzut sângerând.
– Matthew, ce naiba s-a întâmplat cu faţa ta?
În timp ce ţineam un şerveţel pe cicatricea nouă, am mormăit adevărul.
29
În acea seară nu am putut dormi. Obrazul stâng pulsa de durere sub un plasture uriaş, dar nu ăsta era motivul. Mă gândeam la şcoală, la cum o să
explic plasturele. Mă gândeam la un univers paralel în care eram mort. Şi în care fata pe care o auzeam era moartă şi în care vina ar face-o să plângă. Un gând sinucigaş, cred. Dar unul reconfortant.
Copilăria a trecut. Am rămas neliniştit. Mă simţeam străin faţă de părinţii mei de stânga, din clasa mijlocie într-un oraş de dreapta muncitorească. La şaisprezece ani, am fost arestat pentru furt (gel de păr, un baton de ciocolată) şi am petrecut o după-amiază într-o celulă, dar ăsta era un simptom al idioţeniei adolescentine şi al dorinţei de integrare, nu al depresiei.
Mă dădeam cu skateboard, dar nu eram foarte priceput, aveam note de toate felurile, frizură asimetrică, îmi purtam virginitatea ca pe un blestem medieval. Chestii normale.
Nu mă integram în totalitate. Mai degrabă mă dezintegram în preajma oamenilor, iar asta a început să devină ceea ce aşteptau de la mine. Dar, în mod paradoxal, am simţit o intensitate în mine tot timpul. Nu ştiam ce era, dar tot creştea, ca apa în spatele unui baraj. Apoi, când am ajuns deprimat şi anxios pe bune, am văzut boala ca pe o acumulare a acelei intensităţi ţinute în frâu. Un fel de defulare. Ca atunci când, dacă îţi e greu să-ţi laşi sinele liber, sinele scapă din chingile tale, inundându-ţi mintea într-o încercare de a îneca toate acele versiuni eşuate ale tale.
O vizită
Paul, partenerul meu de infracţiuni de furt, era în camera de zi a părinţilor mei. Nu l-am mai văzut de câţiva ani, din vremea şcolii. Pentru mine părea că au trecut o mie de ani. Se uita la mine ca la cel pe care îl cunoştea. Cum de nu vedea diferenţele?
– Vrei să ieşim sâmbătă seara? Hai, frate. Ca pe vremuri.
Ideea era ridicolă. Nu puteam părăsi casa fără să simt o teroare infinită.
– Nu pot.
– Care-i problema?
– Pur şi simplu nu mă simt bine. Mintea mea e cam varză.
– De-asta ai nevoie de o ieşire în oraş. Dacă te simţi rău. . Ia-o şi pe Andrea. Hai, frate.
– Paul, nu înţelegi...
30
Eram închis într-o celulă. Cu ani în urmă, după ce am petrecut câteva ore într-o celulă de poliţie pentru batonul ăla de ciocolată, am dezvoltat o frică de a fi închis. Nu mi-am dat seama niciodată că poţi să fii închis în propria ta mine.
Poartă-te ca un bărbat, mi-am spus. Deşi niciodată nu am fost bun la asta.
Băieţii nu plâng
Vreau să vorbesc despre ce înseamnă să fii bărbat.
Un procent covârşitor de bărbaţi se sinucid mai des decât femeile. În Marea Britanie, raportul e de 3 bărbaţi la o femeie, în Grecia de 6 la 1, în Statele Unite de 4 la 1. Cam asta e media normală. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, singurele ţări din lume în care se sinucid mai multe femei decât bărbaţi sunt China şi Hong Kong. În oricare alt loc, mult mai mulţi bărbaţi decât femei ajung să-şi ia vieţile. Asta ciudat e în mod particular când te gândeşti că, potrivit tuturor studiilor oficiale, de două ori mai multe femei suferă de depresie.
Aşa că, în mod clar, în majoritatea locurilor e ceva ce ţine de bărbăţie, care te face să-ţi iei viaţa. Şi e şi un paradox. Dacă suicidul e un simptom al depresiei (este), atunci cum se face că mai multe femei suferă de depresie decât bărbaţii? De ce, cu alte cuvinte, depresia e mai fatală dacă eşti bărbat, decât dacă eşti femeie?
Faptul că ratele de suicid variază în funcţie de epocă şi ţări şi genuri arată că suicidul nu e bătut în cuie pentru nimeni.
Să luăm Marea Britanie, de exemplu. În 1981, 2466 de femei şi-au luat viaţa. Treizeci de ani mai târziu, numărul acela aproape că s-a înjumătăţit, ajungând la 1391. Numerele care corespund bărbaţilor sunt 4129, respectiv 4590.
Aşa că, în 1981, când Biroul de Statistici Naţionale a început să
înregistreze datele, bărbaţii erau încă predispuşi într-o mai mare măsură să
se sinucidă decât femeile, dar numai de 1,9 ori. Acum sunt de 3,5 ori mai predispuşi.
