– E în regulă, am spus. Ne descurcăm.
Tata m-a strâns de umăr înainte de a merge la culcare.
– Mă bucur că eşti aici.
– Da. Mă bucur şi eu.
Nu voiam să plâng. Pentru că a) nu voiam să mă vadă plângând şi b) dacă aş fi plâns, m-aş fi simţit mai rău. Aşa că nu am plâns. M-am pus în pat.
Şi a doua zi când m-am trezit erau tot acolo. Depresia şi anxietatea, ambele. Oamenii descriu depresia ca o greutate, şi poate să fie şi aşa. Poate să fie o greutate fizică, şi, la fel, poate să fie o greutate metaforică, emoţională. Dar nu cred că greutatea e cea mai potrivită metodă de a descrie ce simţeam. Aşa cum stăteam acolo, pe salteaua de pe podea – am insistat ca Andrea să doarmă în pat, nu din cavalerism, ci pur şi simplu pentru că asta 22
aş fi făcut dacă eram normal –, am simţit că eram prins într-un ciclon. Din exterior, privit de alţii, probabil că am părut, în lunile care au urmat, ca şi cum eram ceva mai lent decât în mod normal, ceva mai letargic, dar experienţa din capul meu era neobosit şi opresiv de rapidă.
Simptomele mele
Acestea erau câteva dintre celelalte lucruri pe care le mai simţeam: Ca şi cum reflecţia mea îmi arăta o altă persoană.
Un fel de senzaţie de furnicătură aproape dureroasă în braţe, palme, piept, gât şi ceafă.
O neputinţă de a contempla măcar viitorul. (Viitorul nu avea să se petreacă, nu pentru mine, cel puţin).
Teama de a înnebuni, de a fi internat într-un spital psihiatric, de a fi închis într-o celulă capitonată cu o cămaşă de forţă pe mine.
Ipohondrie.
Anxietatea de separare
Agorafobie.
Un sentiment perpetuu de groază apăsătoare.
Epuizare mentală.
Epuizare fizică.
Sentimentul de a nu fi de folos.
Senzaţie de strângere în piept şi dureri ocazionale.
Senzaţie de cădere, chiar şi atunci când stăteam nemişcat.
Membre dureroase.
Neputinţa ocazională de a vorbi.
Pierdere.
Transpiraţie.
O tristeţe infinită.
O imaginaţie sexuală amplificată. (Frica de moarte pare să se contrabalanseze adesea cu gânduri sexuale).
O senzaţie de discontinuitate, de ruptură de realitate.
O nevoie de a fi altcineva, oricine.
Lipsă de apetit (Am pierdut douăsprezece kilograme în şase luni).
O dârdâială internă (I-am spus tremur sufletesc).
Ca şi cum aş fi fost pe punctul de a avea un atac de panică.
Ca şi cum aş fi respirat aer rarefiat.
Insomnie.
23
Nevoia de a căuta continuu semne de avertisment că eram a) pe cale de a muri sau b) pe cale de a înnebuni.
Faptul că găseam asemenea semne. Şi le credeam.
Dorinţa de a merge pe jos, în ritm alert.
Senzaţii stranii de déjà vu şi fapte care păreau amintiri, dar care nu se întâmplaseră. Cel puţin nu mie.
Faptul că vedeam doar întuneric în vederea periferică.
