Unul din cinci oameni suferă de depresie la un moment dat în viaţă.

(Deşi, în mod evident, mai mulţi vor suferi de boli mintale).

Antidepresivele sunt în creştere aproape peste tot. Islanda are cel mai mare consum, urmată de Australia, Canada, Danemarca, Suedia, Portugalia şi Marea Britanie.

De două ori mai multe femei decât bărbaţi vor suferi de depresie severă în timpul vieţii lor.

26

Anxietatea combinată cu depresia e mult mai răspândită în Marea Britanie, urmată de anxietate, tulburare de stres posttraumatic, depresie

„pură”, fobie, tulburări de alimentaţie, tulburare obsesiv-compulsivă şi tulburare de panică.

Femeile sunt mult mai predispuse să caute tratament pentru afecţiuni mintale decât bărbaţii.

Riscul dezvoltării depresiei e cam de 40% dacă unul din părinţii biologici a fost diagnosticat cu depresie.

Surse: Organizaţia Mondială a Sănătăţii, The Guardian, Mind, Black Dog Institute.

Cu capul lipit de geam

Eram în dormitorul părinţilor mei. Singur. Andrea era jos, cred.

Oricum, nu era cu mine. Stăteam la fereastră cu capul lipit de geam. Era una din acele dăţi când depresia era acolo de una singură, netulburată de anxietate. Era octombrie. Cea mai tristă dintre luni. Strada părinţilor mei era una dintre cele care duceau spre centru, aşa că erau destul de mulţi oameni care se plimbau. Câţiva dintre aceşti oameni îmi erau cunoscuţi sau îi recunoşteam din copilărie, care se terminase oficial acum şase ani. Deşi probabil nu se terminase încă.

Când ai atins fundul sacului, îţi imaginezi – în mod greşit – că nimeni altcineva din toată lumea nu s-a mai simţit în halul ăsta. M-am rugat să fiu acei oameni. Oricare dintre ei. Cei de optzeci de ani, cei de opt ani, femeile, bărbaţii, chiar şi câinii lor. Tânjeam să exist în minţile lor. Nu puteam face faţă neîncetatei torturi de sine, cum nu aş fi putut face faţă să ţin mâna pe un cuptor încins în timp ce aş fi văzut în jurul meu găleţi pline de gheaţă. Era doar epuizarea survenită în urma neputinţei mele de a-mi găsi confortul mental. Era oboseala fiecărui gând pozitiv care se loveşte de un zid înainte de a apuca să răsară.

Am plâns.

Nu am fost niciodată unul dintre acei bărbaţi cărora le e frică de lacrimi. Am fost fan al trupei The Cure, pentru numele lui Dumnezeu! Eram emo înainte să existe termenul ăsta. Însă, în mod ciudat, depresia nu mă

făcea să plâng des, având în vedere cât de cruntă era. Cred că era din cauza naturii suprarealiste a ceea ce simţeam. Distanţa. Lacrimile erau un fel de limbaj şi simţeam că orice limbaj era departe de mine. Eram mai jos de lacrimi. Lacrimile sunt pentru purgatoriu. Pe când eu eram în iad şi era prea târziu. Lacrimile ardeau şi se evaporau înainte să înceapă să curgă.

27

Însă, acum, îşi făcuseră apariţia. Şi nu erau din cele normale. Nu erau genul care începeau din fundul ochilor. Nu. Veneau din adâncuri. Păreau să

vină din vintrele mele, stomacul îmi tremura atât de tare. Barajul s-a spart.

Şi, odată ce au început să curgă, nu s-au mai putut opri, chiar şi atunci când tata a intrat în dormitor. S-a uitat la mine şi nu putea înţelege, chiar dacă îi era ceva familiar. Mama a suferit de depresie post-partum. A venit la mine, mi-a văzut faţa, iar lacrimile au devenit contagioase. Ochii i s-au făcut roz şi apoşi. Nu îmi puteam aminti ultima dată când l-am văzut plângând. N-a spus nimic la început, dar m-a luat în braţe, şi m-am simţit iubit şi am încercat să

absorb cât de mult pot din iubirea aceea. Aveam nevoie de ultimul strop.

– Îmi pare rău, cred că am spus.

– Haide, a spus moale. Poţi să-i faci faţă. Poţi să îţi revii, Mattie. Va trebui să poţi.

Tata nu era un om dur. Era un tată blând, grijuliu, inteligent, dar nu avea abilitatea magică de a pătrunde în mintea mea.

Avea dreptate, desigur, şi nu voiam să mai zică nimic altceva, dar n-avea nici cea mai vagă idee cât de greu suna ce propunea el.

Să îmi revin.

Nimeni nu înţelegea. De afară o persoană îţi vede forma fizică, vede că

eşti o masă unitară de atomi şi de celule. Dar înăuntru simţi că s-a petrecut Big Bang-ul. Te simţi pierdut, dezintegrat, împrăştiat în tot universul în mijlocul spaţiului întunecat, infinit.

– O să încerc, tată. O să încerc.

Acestea erau cuvintele pe care voia să le audă, aşa că i le-am oferit. Şi m-am întors cu faţa la geam, holbându-mă la fantomele copilăriei mele.

O copilărie destul de normală

Oare boala mintală apare pur şi simplu sau este acolo de la început?

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, aproape jumătate dintre bolile mintale sunt prezente într-o formă sau alta înainte de vârsta de paisprezece ani. Când m-am îmbolnăvit la douăzeci şi patru de ani a părut ceva teribil de nou şi de subit. Avusesem o copilărie destul de normală şi de banală. Dar nu m-am simţit niciodată prea normal. (Se simte cineva?) De obicei mă

simţeam neliniştit.

O amintire tipică ar fi una de la zece ani, când stăteam pe trepte şi îmi întrebam dădaca dacă puteam să stau cu ea până ajung părinţii mei acasă.

Plângeam.

28

Era bună. M-a lăsat să stau cu ea. Îmi plăcea mult de ea. Mirosea a vanilie şi purta tricouri foarte largi. O chema Jenny. Jenny Dădaca Care Locuia Mai Sus Pe Stradă. După vreo zece ani s-a transformat în Jenny Saville, vedeta Britart cunoscută pentru portretele ei uriaşe care înfăţişau femei dezbrăcate.

– Crezi că vor ajunge în curând?

– Da, a spus Jenny răbdătoare. Sigur că vor veni. Sunt la doi kilometri distanţă. Nu e foarte departe, ştii?

Ştiam.

Dar ştiam, de asemenea, că poate au fost jefuiţi sau omorâţi sau mâncaţi de câini. Nu fuseseră, desigur. Foarte puţini locuitori din Newark-on-Trent ajungeau să fie mâncaţi de câini sâmbătă seara. Veneau acasă. Dar, pe tot parcursul copilăriei mele, o ţineam întruna aşa. Mereu mă învăţam să

fiu îngrijorat. Într-o lume în care posibilităţile sunt infinite, posibilităţile pentru durere şi pierdere şi separaţie permanentă erau la fel de infinite. Aşa că frica alimentează imaginaţia şi invers, din nou şi din nou şi din nou, până

când nu mai rămâne nimic în afara nebuniei.

Apoi altceva. O amintire mai puţin banală, dar cam în acelaşi registru.

Aveam treisprezece ani. Eu şi cu prietenul meu am plecat la nişte fete de vârsta noastră pe terenul şcolii. Ne-am aşezat. Una dintre fete – cea de care îmi plăcea cel mai mult – s-a uitat la mine şi apoi a făcut o grimasă de dezgust către prietenele ei. Apoi a spus nişte cuvinte pe care urma să le ţin minte douăzeci şi şase de ani mai târziu când am ajuns să le scriu într-o carte. A spus: „Bleah, nu vreau să stea ăla lângă mine. Cu picioarele alea de păianjen care-i cresc pe faţă”. Apoi a continuat să explice, în timp ce pământul întârzia să mă înghită: „Îi creşte păr din aluniţe. Arată ca nişte păianjeni”.

Pe la ora cinci după-masă am intrat în baia de acasă şi am folosit lama lui tata ca să-mi rad perii de pe aluniţe. M-am uitat la chipul meu şi m-am urât. M-am uitat la două dintre cele mai proeminente aluniţe de pe faţă.

Am luata periuţa de dinţi şi am apăsat-o pe obrazul stâng, deasupra celei mai mari aluniţe. Am strâns din ochi şi am început să frec cu putere.

Am frecat şi am tot frecat până când a început să picure sânge pe chiuvetă, până când faţa îmi zvâcnea de căldură şi durere de la frecare.