EU ATUNCI: Eşti din viitor, iar eu n-am niciun viitor.
EU ACUM: Tocmai ţi-am spus..
Pastile
Au trecut zile întregi fără să mănânc ceva normal. Nu am observat foamea din cauza tuturor celorlalte lucruri care se petreceau cu corpul şi creierul meu. Andrea mi-a spus că aveam nevoie să mănânc. S-a dus la 12
frigider şi a scos o cutie de gazpacho4 Don Simon (în Spania se vinde în cutii, ca sucul de fructe).
– Bea asta, mi-a spus, deschizând capacul şi dându-mi cutia.
Am luat o gură de supă. În momentul în care mi-a atins limba mi-am dat seama cât de foame îmi era şi am mai luat câteva înghiţituri. Am terminat cam jumătate din cutie până a trebuit să ies şi să vomit din nou.
Sigur că dacă îţi vine să verşi de la gazpacho nu înseamnă neapărat că eşti bolnav, dar Andrea n-a vrut să rişte.
– Dumnezeule, a spus. Plecăm acum.
– Unde? am întrebat.
– La spital.
– O să mă facă să iau pastile, am spus. Nu pot lua pastile.
– Matt. Ai nevoie de pastile. Să nu iei pastile nu mai e o opţiune.
Mergem, bine?
Am adăugat un semn de întrebare în ultima ei replică, dar nu o ţin minte ca pe o întrebare. Nu ştiu ce am răspuns, dar ştiu că am mers la spital.
Şi că am primit pastile.
Doctorul mi-a verificat mâinile. Tremurau.
– Deci cât a durat atacul de panică?
– Nu s-a oprit cu adevărat. Inima încă îmi bate puternic. Mă simt ciudat.
„Ciudat” nici măcar nu acoperea sensul a ceea ce simţeam. Nu cred că i-am mai dat detalii. Până şi vorbitul presupunea un efort intens din partea mea. – E adrenalină. Doar atât. Cum e respiraţia ta, o simţi foarte accelerată?
– Nu. E doar inima mea. Adică, respiraţia. . mi-o simt ciudată.. , dar totul se simte ciudat.
Mi-a pus mâna pe piept. A început să pipăie. Două degete apăsate în piept. S-a oprit din zâmbit.
– Eşti drogat?
– Nu!
– Ai consumat droguri?
– În toată viaţa mea, da. Dar nu săptămâna asta. Am băut mult, în schimb.
– Vale, vale, vale5, a spus. Ai nevoie de diazepam. Foarte mult. Doza maximă admisă.
4 Supă rece, făcută din legume crude date prin blender (n. red.).
5 „Bine, bine, bine”, în spaniolă, în original (n. red.).
13
Pentru un doctor dintr-o ţară în care puteai lua diazepam fără reţetă, ca şi cum ar fi fost paracetamol sau ibuprofen, era mare lucru.
– O să te facă să te simţi mai bine. Promit.
Am stat acolo întins şi mi-am imaginat că pastilele funcţionau. Pentru un moment, panica a scăzut la un nivel de anxietate intensă. Dar acel sentiment de relaxare momentană mi-a declanşat şi mai multă panică. Iar ce a urmat a fost o inundaţie. Am simţit că totul se îndepărtează de mine, ca atunci când Brody stă pe plajă în filmul Fălc i şi crede că vede rechinul.
Stăteam pe o canapea, dar am simţit cum totul se îndepărtează. Ca şi cum ceva mă distanţa şi mai tare de realitate.
Ucigaşul
Suicidul este, în momentul de faţă, una dintre principalele cauze de deces, responsabil pentru moartea unei persoane din o sută – statistică ce include şi Marea Britanie sau Statele Unite. Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, omoară mai mulţi oameni decât cancerul de stomac, ciroza hepatică, cancerul la colon, cancerul la sân şi Alzheimer. Şi, din moment ce majoritatea oamenilor care se sinucid sunt depresivi, depresia este una dintre cele mai periculoase boli de pe planetă. Omoară mai mulţi oameni decât orice altă formă de violenţă – războaie, terorism, abuz, atacuri armate –, toate puse laolaltă.
Cu atât mai groaznic e că depresia e o boală atât de cruntă, încât cei care se sinucid din cauza ei o fac în moduri în care nu ar face-o din alte motive de boală. Şi, totuşi, oamenii cred în continuare că depresia nu e mare lucru. Dacă ar crede altceva, n-ar spune lucrurile pe care le spun.
Lucruri pe care oamenii le spun depresivilor, dar nuşi celor aflaţi în alte situaţii care le ameninţă viaţa
„HAIDE, ştiu că ai tuberculoză, dar ar putea fi mai rău. Măcar n-a murit nimeni.”
„De ce crezi că ai făcut cancer la stomac?”
