„Da, ştiu, cancerul la colon e grav, dar să vezi cum e să trăieşti cu cineva care suferă de aşa ceva. Pfoai! Coşmar!”

14

„Ah, Alzheimer? Mda, mie-mi spui, mereu fac Alzheimer.”

„Ah, meningită. Haide, mintea le biruie pe toate.”

„Da, da, piciorul tău e în flăcări, dar dacă vorbeşti despre asta tot timpul n-o să te ajute cu nimic, nu crezi?”

„Da, bine. Da. Da. OK, poate că paraşuta ţi-a cedat, dar rămâi optimist!”

Placebo negativ

Medicaţia nu a funcţionat pentru mine. Cred că şi eu am fost parţial de vină.

În volumul Pseudoştiinţa6, Ben Goldacre demonstrează că „Tu eşti cel care reacţionează la placebo. Corpul tău îi joacă minţii tale feste. Nu poţi fi de încredere”. Acest lucru e adevărat şi cu siguranţă funcţionează în ambele direcţii. În timpul celei mai grele perioade, când depresia venea la pachet permanent cu tulburare de panică, îmi era frică de tot. Îmi era literalmente frică de propria mea umbră. Dacă m-aş fi uitat la un obiect – pantofi, o pernă, un nor – pentru suficient de mult timp, aş fi putut găsi urme de răutate în acele obiecte, vreo forţă negativă pe care, într-un secol mai timpuriu şi superstiţios, aş fi putut-o interpreta ca fiind Diavolul. Dar cel mai mult îmi era frică de droguri sau orice altceva (alcool, lipsă de somn, veşti neprevăzute, chiar şi un masaj) care mi-ar fi schimbat starea de spirit.

Mai târziu, în timpul acceselor mai slabe de anxietate, mă trezeam că

mă bucur puţin prea tare de alcool. Acea senzaţie de căldură şi relaxare prin care îţi amorţeşti existenţa şi care e atât de reconfortantă, încât uiţi de mahmureala care-i va urma. După întâlniri importante mă trezeam singur în baruri, bând de după-masă şi până seara târziu, aproape ratând ultimul tren spre casă. Dar în 1999 eram la ani distanţă de această stare relativ normală

de disfuncţionalitate.

E o ironie ciudată că tocmai în timpul perioadei în care aveam nevoie de mintea mea pentru a mă simţi bine nu am încercat să interferez în mod activ cu ea. Nu pentru că n-aş fi vrut să mă simt bine din nou, ci pentru că nu credeam cu adevărat că era posibil să mă mai simt vreodată bine sau că e 6 Ben Goldacre, Pseudoştiinţa. Un medic deconspiră corupţia din spatele industriei de medicamente, trad. Bogdan Perdivară, Trei, Bucureşti, 2012 (n. red.).

15

posibil să mă simt vreodată mai puţin rău. Şi mă terifia ideea de a mă simţi rău. Aşa că o parte a problemei cred că a fost cauzată de acest efect de placebo negativ care se petrecea cu mine. Luam diazepam şi intram instantaneu în panică, iar panica se accentua în momentul în care simţeam că medicamentul avea vreun efect. Chiar dacă era un efect benefic.

Luni mai târziu s-a petrecut un lucru similar când am început să mă

tratez cu sunătoare. Uneori asta se întâmpla într-o anumită măsură şi cu ibuprofenul. Aşa că, în mod clar, nu diazepamul era de vină. Şi diazepamul era departe de a fi cel mai puternic medicament de pe piaţă. Şi, totuşi, senzaţia de deconectare pe care mi-o dădea diazepamul e una pe care şi alţii au mărturisit că o au, aşa că e posibil ca (cel puţin în cazul meu) şi medicamentul să fi făcut parte din problemă.

Să simţi ploaia fără umbrelă

Medicaţia este un concept incredibil de atrăgător. Nu doar pentru persoana cu depresie sau pentru persoana care deţine o firmă farmaceutică, ci şi pentru societate ca întreg. Subliniază ideea care ne-a fost băgată pe gât prin sutele de reclame la televizor că totul poate fi reparat consumând anumite lucruri. E un demers de tipul taci-şi-ia-pastila care creează o diviziune între „noi” şi „ei”, în care toţi se pot relaxa şi pot simţi „neraţiunea”

– ca să împrumut cuvântul preferat al lui Michel Foucault – şi în care toţi putem accepta să fim castraţi într-o societate care ne cere să fim normali, chiar dacă asta ne înnebuneşte.

Dar medicamentele antidepresie şi antianxietate mă umplu în continuare de frică. Nu ajută nici faptul că numele lor – Fluoxetine, Venlafaxine, Propranolol, Zopiclone – sună ca nişte personaje negative din filme SF.

Singurele medicamente pe care le-am luat şi care păreau să mă facă să

mă simt un pic mai bine erau pastilele de somn. Aveam doar o cutie la mine pentru că le-am cumpărat din Spania, unde farmaciştii poartă halate albe reconfortante şi vorbesc ca doctorii. Dormidina era numele medicamentului, cred. Nu mă ajutau să dorm, dar mă ajutau să stau treaz fără să mă simt terifiat. Sau mă distanţa de acea teroare. Dar ştiam, de asemenea, că

provocau foarte uşor dependenţă şi că frica de a nu le lua avea să

copleşească rapid frica de a le lua.

16

Pastilele de dormit mă ajutau să funcţionez îndeajuns de mult cât să

ajung acasă. Ţin minte ultima noastră zi în Spania. Stăteam la masă, fără să

vorbesc nimic, în timp ce Andrea le explica oamenilor pentru care lucram şi cu care practic trăiam (era vila lor, dar nu prea dădeau pe acolo) – Andy şi Dawn – că urma să plecăm acasă.

Andy şi Dawn erau oameni buni. Îmi plăcea de ei. Erau cu câţiva ani mai în vârstă decât mine şi Andrea, dar erau o companie plăcută. Erau organizatorii celei mai mari petreceri din Ibiza, Manumission, care începuse ca o chestie mică din zona gay a Manchesterului cu câţiva ani înainte şi s-a transformat într-un fel de Studio 54 din Mediterana. Până în 1999 ajunsese epicentrul culturii clubbing-ului, un magnet pentru vedete precum Kate Moss, Jade Jagger, Irvine Welsh, Jean Paul Gaultier, Happy Mondays, Fatboy Slim şi mii de clubberi europeni. Cândva părea raiul pe pământ, dar acum ideea acelei muzici şi a acelor oameni îmi părea un coşmar.

Dar Andy şi Dawn nu voiau ca Andrea să plece.

– De ce nu rămâi aici? Matt va fi bine. Pare în regulă.

– Nu e bine, a răspuns Andrea. E bolnav.

Nu eram – după standardele din Ibiza cel puţin – un om al drogurilor.

Eram un om al alcoolului. Un student etern care îl adula pe Bukowski şi care şi-a petrecut timpul pe insulă stând în soare şi vânzând bilete într-o gheretă

în timp ce citea romane de aeroport (în timpul jobului de zi, m-am împrietenit cu un magician pe nume Carl care mi-a dat romane de John Grisham la schimb pentru Margaret Atwood şi Nietzsche) şi bea. Dar îmi doream nebuneşte să nu fi băut în viaţa mea ceva mai puternic decât o cafea.

Cu siguranţă mi-am dorit să nu fi băut atâtea sticle de Viña Sol şi pahare de vodcă cu lămâie în timpul ultimei luni sau să fi mâncat măcar de câteva ori ceva decent la micul dejun sau să fi dormit puţin mai mult.

– Nu arată bolnav.

Dawn încă avea sclipici pe faţă de la petrecerea de seara trecută.

Sclipiciul mă tulbura.

– Îmi pare rău, am spus, slăbit, dorindu-mi o boală ceva mai vizibilă.

Vina m-a lovit ca un ciocan.

Am mai luat o pastilă de dormit şi doza de după-masă de diazepam şi ne-am îndreptat spre aeroport. Petrecerea se încheiase.

În timp ce eram pe diazepam sau pastile de dormit nu am simţit niciodată că sunt aproape de a fi „reparat”. Am rămas exact la fel de bolnav ca întotdeauna. Cel mult, pastilele reuşeau să mă ţină la distanţă. Pastilele de dormit îmi forţau creierul să se mişte mai încet, dar ştiam că nu s-a schimbat 17

nimic. Aşa cum, ani mai târziu, când m-am întors la consumul de alcool, făceam faţă acceselor mai slabe de anxietate îmbătându-mă, ştiind că a doua zi mă va aştepta cu o mahmureală drept premiu.

Sunt reticent în a mă declara o persoană care să se împotrivească

tuturor medicamentelor pentru că ştiu că pentru unii oameni anumite pastile funcţionează. În unele cazuri par să amelioreze durerea îndeajuns de mult cât să ajute vindecarea. Cu alte cuvinte, asigură o soluţie de lungă

durată parţială. Mulţi oameni nu pot fără ele. În cazul meu, după atacurile de panică generate de diazepam îmi era atât de frică să mai iau pastile încât niciodată nu am luat nimic în mod expres pentru depresia mea (spre deosebire de panică sau anxietate).

Personal, mă bucur că m-am vindecat în principal fără ajutorul medicamentelor şi simt că faptul că am trecut prin experienţa durerii fără

niciun fel de „anestezic” m-a ajutat să îmi cunosc durerile foarte bine şi să