O să înnebunesc atât de tare încât nu va exista cale de întoarcere.
3.
Asta nu se va termina.
4.
Totul va fi mai rău.
5.
Nicio inimă nu e făcută să bată atât de tare.
6.
Gândesc mult prea rapid.
7.
Sunt prins într-o capcană.
8.
Nimeni nu s-a mai simţit aşa. Niciodată. În întreaga istorie a umanităţii.
9.
De ce-mi sunt braţele amorţite?
10.
N-o să trec niciodată peste asta.
Lucruri la care te gândeşti în timpul atacului depanică cu numărul 1000
1.
Uite-l că vine.
2.
Am mai trecut prin asta.
3.
Dar, uau, e încă destul de rău.
4.
S-ar putea să mor.
5.
O să mor.
6.
Sunt prins în capcană.
7.
Ăsta e cel mai rău de până acum.
43
8.
Nu, nu e. Ţine minte Spania.
9.
De ce-mi sunt braţele amorţite?
10.
O să trec peste asta.
Arta de a te plimba singur
Când am fost cel mai rău deprimat am avut o colecţie destul de vastă
de boli mintale asociate. Noi, oamenii, iubim să categorizăm lucrurile. Iubim să ne împărţim sistemul educaţional pe subiecte diferite, aşa cum iubim să
împărţim planeta în naţiuni şi cărţile în genuri separate. Dar realitatea e că
lucrurile sunt neclare. Aşa cum atunci când eşti bun la matematică înseamnă
deseori că eşti bun şi la fizică, aşa şi depresia vine deseori însoţită. Anxietăţi, poate câteva fobii, un strop de sindrom obsesiv-compulsiv (înghiţitul compulsiv a fost o chestie majoră pentru mine).
Am avut, de asemenea, agorafobie şi anxietatea de separare pentru o vreme.
O metodă prin care îmi măsuram progresul era să văd cât de mult puteam să mă plimb de unul singur.
Dacă eram afară şi nu eram cu Andrea sau cu unul dintre părinţi, nu puteam face faţă. Dar în loc să evit aceste situaţii, mă forţam să trec peste ele. Cred că asta m-a ajutat. E destul de istovitor să tot înfrunţi frica şi să te îndrepţi în ea, dar părea să funcţioneze.
În zilele în care mă simţeam suficient de curajos, ziceam ceva – hm! –
imposibil de eroic, precum „Mă duc la magazin să cumpăr nişte lapte. Şi Marmite”14.
