Cu toate astea, teoria serotoninei în privinţa depresiei pare puţin fragilă.
12 David Adam, The Man Who Couldn’t Stop: The Truth About OCD, Picador, Londra, 2015 (n. red.).
13 Kurt Vonnegut, Micul dejun al campionilor, trad. Carmen Paţac, Polirom, Iaşi, 2008 (n.
red.).
34
Problema a fost evidenţiată odată cu emergenţa antidepresivelor care nu au niciun efect asupra serotoninei, unele având chiar efectul opus al unui ISRS (cum ar fi anumite substanţe care cresc recaptarea neuronală a serotoninei, precum tianeptina), şi care s-au dovedit a fi la fel de eficiente în tratarea depresiei. Adăugăm acestui fapt detaliul că creierul uman e foarte greu de măsurat şi obţii o imagine cât se poate de vagă.
În 2008, Ben Goldacre punea deja la îndoială modelul serotoninei în The Guardian. „Şarlatanii din industria farmaceutică, care valorează 600 de miliarde de dolari, vând ideea că depresia e cauzată de niveluri scăzute de serotonină, aşa că ai nevoie de medicamente care îţi cresc nivelul de serotonină din creier. . Asta e ipoteza serotoninei. A fost mereu neconvingătoare, iar dovezile sunt acum extrem de contradictorii.”
Aşa că, în mod enervant, oamenii de ştiinţă nu cântă după aceeaşi partitură. Mulţi nici nu cred că există o partitură. Alţii au dat foc la partitură
şi şi-au compus propriile cântece.
Spre exemplu, un profesor de ştiinţe comportamentale de la Universitatea Stanford, pe nume Robert Malenka, crede că cercetarea trebuie să fie direcţionată spre alte zone, cum ar fi o bucată mică a creierului care se află chiar în centru, micul „nucleus accumbens”. Cum se ştie deja că e responsabil pentru plăcere şi dependenţe are sens că dacă acesta nu funcţionează cum trebuie, înseamnă că vom simţi opusul plăcerii –
anhedonia. Adică inabilitatea completă de a simţi plăcere, un simptom principal al depresiei.
Asta ar însemna, în acelaşi timp, că fantezia de a intra în propriile noastre cranii şi de a scoate acea parte a creierului care e responsabilă
pentru deranjul nostru e extrem de improbabilă, pentru că ar trebui să
trecem prin întregul cortex frontal ca să ajungem la această piesă centrală
din noi.
Poate că dacă ne uităm doar la părţi specifice sau la reacţii chimice din creierul nostru vom primi doar răspunsuri parţiale. Poate că ar trebui să ne uităm în altă parte, la cum trăim şi la cum minţile noastre nu au fost făcute pentru vieţile pe care le trăim. Creierele umane – în termeni de cogniţie şi de sentimente şi de conştiinţă – sunt în mod esenţial aceleaşi ca pe vremea lui Shakespeare sau Iisus sau Cleopatra sau a Epocii de Piatră. Nu au evoluat în acelaşi ritm cu schimbările civilizaţiei. Oamenii din neolitic nu au avut de-a face cu emailuri şi ştiri de ultimă oră şi reclame şi videoclipuri cu Iggy Azalea şi cu magazine cu autoservire hiperaglomerate sâmbătă seara. Poate că, în loc să ne facem griji în privinţa actualizărilor tehnologice şi să ne dăm 35
voie să devenim încetul cu încetul cyborgi, ar trebui să dedicăm puţin timp şi încercării de a ne actualiza pe noi înşine cu toate aceste schimbări.
Un lucru e sigur: nu suntem nici pe aproape de sfârşitul ştiinţei – mai ales al unei ştiinţe atât de tinere precum neuroştiinţa. Aşa că majoritatea lucrurilor pe care le ştim vor fi infirmate sau revizuite în viitor. Aşa funcţionează ştiinţa, nu prin credinţă oarbă, ci prin îndoială continuă.
Tot ce putem face, pe moment, e chiar ceea ce avem nevoie să facem: să ne ascultăm pe noi înşine. Când încercăm să ne facem mai bine, singurul adevăr care contează e cel care ne ajută. Dacă ceva funcţionează, nu ne interesează în mod necesar de ce. Diazepamul nu a funcţionat pentru mine.
Pastilele de dormit şi sunătoarea şi homeopatia nu au funcţionat nici ele. Nu am încercat niciodată Prozac, deoarece numai ideea îmi intensifica panica, aşa că nu ştiu nimic despre asta. Dar tot aşa n-am încercat nici terapie cognitiv-comportamentală. Dacă pastilele funcţionează, pentru tine nu contează că are de-a face cu serotonina sau cu alt proces sau cu orice altceva
– continuă să le iei. La naiba, dacă te ajută să lingi tapetul, fă asta. Nu sunt împotriva medicamentaţiei. Sunt pentru orice funcţionează şi ştiu că
medicamentele funcţionează pentru mulţi oameni. Se prea poate că va veni o vreme când voi lua din nou pastile. Pentru moment, fac ce ştiu că mă ţine la suprafaţă. Mişcarea mă ajută cu siguranţă, la fel şi yoga şi să mă las absorbit de iubirea mea pentru ceva sau pentru cineva, aşa că voi continua să le fac. Presupun că în absenţa certitudinilor universale suntem propriul nostru cel mai bun laborator.
Mintea e corpul – partea întâi
Tindem să vedem mintea şi corpul drept părţi separate. În timp ce în epocile precedente inima era centrul fiinţei noastre, sau măcar la acelaşi nivel cu mintea, acum avem această separaţie ciudată conform căreia mintea e cea care ne operează, ca un om care manevrează un excavator.
Toată ideea „sănătăţii mintale” ca ceva separat de sănătatea fizică
poate fi înşelătoare în unele privinţe. Aşa că multe din ce simţi în legătură cu anxietatea şi depresia se pot petrece în altă parte. Palpitaţiile, membrele dureroase, palmele transpirate, senzaţia de furnicătură care acompaniază
anxietatea, de pildă. Aceste membre dureroase şi epuizarea totală a corpului fac parte câteodată din depresie.
36
Psihopat
Presupun că prima dată când am simţit că creierul meu era puţin straniu, puţin altfel, era când aveam treisprezece ani. Era la câteva luni după
ce am încercat să-mi înlătur aluniţa cu periuţa de dinţi.
Eram în districtul Peak din Derbyshire. Excursie cu clasa. Fetele dormeau la hostel. Şi băieţii trebuiau să doarmă acolo, dar cineva s-a cazat în acelaşi timp, aşa că opt dintre noi, băieţii, am dormit în grajdurile de afară, la o distanţă considerabilă de hotelul călduros.
Uram să fiu departe de casă. Era o altă mare anxietate de-a mea. Voiam să mă întorc în patul meu şi să mă uit la posterul meu cu Béatrice Dalle sau să citesc romanul Christine al lui Stephen King.
M-am culcat pe un pat supraetajat care dădea spre o fereastră de unde se vedea o privelişte neagră şi mlăştinoasă sub un cer fără stele. Nu eram prieten cu niciunul dintre băieţi. Vorbeau doar despre fotbal, care nu era specialitatea mea, şi despre masturbare, cu care eram familiar, dar în legătură cu care nu mă simţeam confortabil să mă exprim în public. Aşa că
m-am prefăcut că dorm.
Nu era niciun profesor cu noi, aici în grajduri, şi era un sentiment de Împăratul muştelor care nu-mi prea plăcea. Eram obosit. Mersesem vreo 16
kilometri în acea zi, în principal prin turbărie. M-a acaparat un somn la fel de gros şi de întunecat ca pământul dimprejur.
M-am trezit în râsete.
Râsete nebune, nestăpânite, ca şi cum tocmai se întâmplase cel mai amuzant lucru din lume.
Vorbisem în somn. Nimic nu e mai amuzant pentru un puşti de treisprezece ani decât să fie martor la un moment jenant şi nesupravegheat al altui puşti de treisprezece ani.
