– Ce?! Nu mă poţi lăsa la vilă toată ziua. O să fiu blocat în mijlocul pustietăţii. Nu am nimic de mâncare. Aşteaptă zece minute măcar!

– Plec. M-am săturat de tine.

– De ce?

– Tu ai vrut să fii aici. Jobul meu e ceea ce ne ţine aici. De-asta suntem în vila asta.

– Lucrezi şase zile pe săptămână. Douăsprezece ore pe zi. Te exploatează. Ei sunt încă în club. Şi nimeni nu e la birou până după ora doisprezece. Te preţuiesc pentru că eşti maniacală cu munca. Te ploconeşti în faţa lor şi mă tratezi ca naiba pe mine.

– Pa, Matt!

– Hai, dă-o-ncolo, doar nu pleci pe bune, nu?

– Eşti un jegos!

– Gata, gata, mă pregătesc.. Morţii mă-sii de treabă!

Dar certurile erau doar de suprafaţă. Dacă te scufunzi îndeajuns sub un val, apa e încă liniştită. Aşa eram şi noi. Într-un fel, ne certam pentru că

ştiam că nu avea niciun impact semnificativ. Când poţi fi tu însuţi lângă

cineva, îţi proiectezi eul nesatisfăcut în afară. Şi, în Ibiza, asta făceam. Nu eram fericit. Şi o parte din mine asta făcea: eram nefericit, aşa că îmi înecam amarul în plăceri.

Eram – ca să folosesc terminologia psihoterapiei – în negare. Îmi negam nefericirea, chiar dacă eram un iubit recalcitrant şi mahmur.

Nu a fost niciun moment, însă, în care eu aş fi zis – sau aş fi simţit – că

nu o iubeam. O iubeam necondiţionat. Iubire-prietenie şi iubire-iubire. Philia şi eros. Mereu am iubit-o. Însă, dintre cele două, acea iubire totală, amicală, s-a dovedit a fi cea mai importantă. Când a lovit depresia, Andrea a fost alături de mine. Era bună cu mine şi supărată pe mine în toate momentele potrivite.

52

Era cineva cu care puteam vorbi, cineva căreia îi puteam spune orice.

Să fiu cu ea însemna, practic, să fiu cu o versiune exterioară a mea.

Forţa şi furia pe care le manifestase altădată în certurile noastre o folosea acum încercând să mă ajute să mă fac bine. Mă însoţea la întâlnirile cu doctorii. Mă încuraja să sun la numerele de asistenţă potrivite. M-a convins să ne mutăm împreună. M-a încurajat să citesc, să scriu. A muncit ca să ne putem întreţine. S-a ocupat de toate aspectele organizatorice din viaţa mea, de lucrurile pe care trebuie să le faci ca să rezişti.

A umplut toate spaţiile goale pe care îngrijorarea şi întunecarea le-au lăsat în urma lor. Era dublul meu mental. Îngrijitoarea vieţii mele. A fost, literal, cealaltă jumătate a mea în momentul în care jumătate din mine a dispărut. A acoperit toate zonele rămase libere, aşteptând răbdătoare, ca o nevastă pe timp de război, cât timp am lipsit din mine însumi.

Cum să fii alături de cineva cu depresie şi anxietate

1. Nu uita că e nevoie de tine şi că eşti apreciat, chiar dacă nu pare că e aşa. 2. Ascultă.

3. Nu spune niciodată „revino-ţi” sau „înveseleşte-te”, decât dacă eşti pregătit să oferi detalii şi instrucţiuni imbatabile. (Iubirea dură nu funcţionează. Se pare că doar buna iubire „clasică” e de-ajuns).

4. Ţine cont că e vorba de o boală aici. Unele lucruri care n-ar trebui spuse vor fi spuse.

5. Educă-te. Înţelege, înainte de toate, că ceea ce pare uşor pentru tine

– să mergi la magazin, de exemplu – ar putea fi o provocare imposibilă pentru cineva care suferă de depresie.

6. Nu lua nimic personal, aşa cum n-ai lua personal nici faptul că

cineva suferă de gripă sau oboseală cronică sau artrită. Nimic din toate astea nu sunt din vina ta.

7. Fii răbdător. Înţelege că nu va fi uşor. Depresia creşte şi scade şi se mişcă în sus şi în jos. Nu stă locului. Nu trata momentele bune/rele ca semne ale recuperării/recidivei. Pregăteşte-te să fii companion de cursă lungă.

8. Întâlneşte-te cu celălalt acolo unde e el. Întreabă ce poţi să faci.

Principalul lucru pe care îl poţi face e doar să fii acolo.

9. Uşurează orice presiune legată de locul de muncă/viaţă dacă e posibil.

10. Unde e posibil, nu face ca un depresiv să se simtă mai ciudat decât se simte deja. Trei zile pe canapea? N-a tras perdelele? Plâns cauzat de decizii greu de luat precum ce pereche de ciorapi să poarte? Şi ce? Mare lucru. Nu 53

există standard de normalitate. Normalitatea e subiectivă. Există şapte miliarde de versiuni de normalitate pe planeta asta.

Un moment lipsit de importanţă

Sosise. Momentul pe care îl aşteptam. Cândva în aprilie 2000. Era complet lipsit de importanţă. De fapt, nici nu e mare lucru de scris despre asta. Asta era şi ideea. A fost un moment lipsit de însemnătate, de absenţă a minţii, de stat treaz aproape zece secunde fără să mă gândesc în mod activ la depresia sau anxietatea mea. Mă gândeam la muncă. La cum trebuia să

public un articol într-un ziar. Nu era un gând fericit, dar era unul neutru. Era o ruptură în nori, un semn că soarele era încă acolo undeva. A trecut la scurt timp după ce a început, dar atunci când au revenit norii a existat totuşi speranţă. Avea să urmeze un timp în care acele secunde lipsite de durere vor deveni minute şi ore şi poate chiar zile.

Lucruri care mi s-au întâmplat şi care au generat maimultă compasiune decât depresia

Când am avut tinitus.

Când m-am ars la mână băgând-o în cuptor şi a trebuit să port o mănuşă ciudată umplută cu unguente pentru o săptămână.

Când mi-am dat foc accidental la picior.

Când mi-am pierdut slujba.

Când mi-am rupt un deget.

Când aveam datorii.

Când un râu ne-a inundat casa cea nouă şi frumoasă, provocând pagube de zece mii de lire.

Când am primit recenzii negative pe Amazon.

Când am fost infectat cu norovirus.

Când a trebuit să fiu circumcis la unsprezece ani.

Când m-a durut spatele.

Când a căzut o tablă de scris pe mine.