7.
Ăsta e cel mai rău de până acum.
43
8.
Nu, nu e. Ţine minte Spania.
9.
De ce-mi sunt braţele amorţite?
10.
O să trec peste asta.
Arta de a te plimba singur
Când am fost cel mai rău deprimat am avut o colecţie destul de vastă
de boli mintale asociate. Noi, oamenii, iubim să categorizăm lucrurile. Iubim să ne împărţim sistemul educaţional pe subiecte diferite, aşa cum iubim să
împărţim planeta în naţiuni şi cărţile în genuri separate. Dar realitatea e că
lucrurile sunt neclare. Aşa cum atunci când eşti bun la matematică înseamnă
deseori că eşti bun şi la fizică, aşa şi depresia vine deseori însoţită. Anxietăţi, poate câteva fobii, un strop de sindrom obsesiv-compulsiv (înghiţitul compulsiv a fost o chestie majoră pentru mine).
Am avut, de asemenea, agorafobie şi anxietatea de separare pentru o vreme.
O metodă prin care îmi măsuram progresul era să văd cât de mult puteam să mă plimb de unul singur.
Dacă eram afară şi nu eram cu Andrea sau cu unul dintre părinţi, nu puteam face faţă. Dar în loc să evit aceste situaţii, mă forţam să trec peste ele. Cred că asta m-a ajutat. E destul de istovitor să tot înfrunţi frica şi să te îndrepţi în ea, dar părea să funcţioneze.
În zilele în care mă simţeam suficient de curajos, ziceam ceva – hm! –
imposibil de eroic, precum „Mă duc la magazin să cumpăr nişte lapte. Şi Marmite”14.
Iar Andrea se uita la mine şi mă întreba: „ Singur?”
„Da. Singur. O să fiu bine.”
Era 1999. Mulţi oameni nici măcar nu aveau telefoane mobile. Aşa că
să fii singur însemna chiar să fii singur. Aşa mă grăbeam să-mi iau haina şi nişte bani şi plecam din casă cât de repede puteam, încercând să mă mişc mai rapid decât panica.
Şi, până ajungeam la capătul străzii Wellington, strada unde locuiau părinţii mei, era acolo, întunericul, şoptindu-mi chestii, iar eu luam colţul spre Sleaford Road. Terase din cărămidă portocalie cu perdele de plasă. Şi simţeam un nivel ridicat de nesiguranţă, ca şi cum eram într-o navetă care 14 Pastă vegetală pe bază de extract de drojdie, folosită în sendvişuri şi alte preparate de mâncare (n. tr.).
44
părăsea orbita Pământului. Nu era doar o plimbare la magazin. Era Apollo 13. „E bine”, îmi şopteam.
Şi treceam pe lângă câte-un om care-şi plimba câinele şi mă ignora sau privea încruntat sau – mai rău – zâmbea, aşa că zâmbeam înapoi, apoi mintea mă pedepsea imediat.
Asta e ciudăţenia depresiei şi anxietăţii. Se manifestă ca o frică intensă
de fericire, chiar şi atunci când tu vrei în mod conştient acea fericire mai mult decât orice altceva. Aşa că, dacă te prinde zâmbind, chiar şi zâmbind fals, ei bine aşa ceva nu e permis, aşa că urmează o contrabalansare de zece tone. Ciudăţenia. Senzaţia de a fi singur afară părea la fel de nenaturală
precum un acoperiş fără pereţi. Vedeam magazinul în faţa mea. Literele
„Londis” păreau încă mici şi îndepărtate. Atât de multă tristeţe şi frică prin care trebuie să traversez.
N-am cum să fac asta.
Nu e nicio şansă să pot intra în magazin. De unul singur. Şi să găsesc lapte. Şi Marmite.
Dacă te întorci spre casă, vei fi la fel de slăbit. Ce-o să faci? Te întorci şi te simţi pierdut şi înnebuneşti? Dacă faci cale întoarsă, există o şansă mult mai mare să ajungi într-o celulă capitonată cu pereţi albi pentru totdeauna.
Fă-o. Intră în magazin. E un magazin. Ai mers la magazin de unul singur de la zece ani. Un pas în faţă, apoi altul, spatele drept. Respiră.
Apoi începea inima să bată.
Ignor-o.
Dar ascultă – bumbumbumbumbum.
Ignor-o.
