poate fi rezumată prin „cineva caută ceva”.

57

Un clişeu frecvent asociat cu cititorii e că sunt oameni singuratici, dar pentru mine cărţile erau modul prin care ieşeam din singurătate. Dacă eşti genul de persoană care interpretează prea mult lucrurile, atunci nu e nimic mai singuratic decât să fii înconjurat de o mulţime de oameni care sunt pe o cu totul altă lungime de undă.

În cea mai adâncă stare depresivă a mea, m-am simţit împotmolit. M-am simţit blocat în nisipuri mişcătoare (ăsta era coşmarul meu cel mai frecvent în copilărie). Cărţile erau mişcare. Erau călătorii şi misiuni.

Începuturi şi mijlocuri şi sfârşituri, chiar dacă nu în aceeaşi ordine. Erau capitole noi. Şi capitole vechi lăsate în urmă.

Şi fiindcă eram la doar câteva luni distanţă de a pierde sensul cuvintelor şi al poveştilor, chiar şi al limbii, m-am hotărât să nu mai simt asta niciodată. M-am hrănit şi m-am hrănit şi m-am hrănit.

Obişnuiam să stau cu lampa de pe noptieră aprinsă şi să citesc vreo două ore după ce Andrea se culca, până îmi simţeam ochii uscaţi şi dureroşi, mereu în căutare şi niciodată găsind ceva, dar cu sentimentul că eram foarte aproape.

Puterea şi gloria

Una dintre cărţile pe care îmi amintesc să le fi (re)citit e Puterea şi gloria, de Graham Greene17.

Graham Greene a fost o alegere interesantă. Îl studiasem în timpul Masteratului de Arte de la Universitatea Leeds. Nu ştiu de ce m-am înscris la cursul ăla. Nu prea ştiam nimic despre Graham Greene. Ştiam de Brighton Rock18, dar nu o citisem. Şi mai auzisem, la un moment dat, că a locuit în Nottinghamshire şi că l-a detestat. Şi eu locuiam în Nottinghamshire – chiar în perioada aceea – şi îl detestam aproape tot timpul. Poate că ăsta a fost motivul.

În primele săptămâni am crezut că a fost o mare greşeală. Eram singura persoană care se înscrisese la cursul ăla. Iar titularul de curs mă ura.

Nu ştiu dacă „ură” e cuvântul potrivit, dar cu siguranţă nu mă plăcea. Era catolic, se îmbrăca mereu formal şi îmi vorbea în mod delicat cu dispreţ.

Orele acelea erau lungi şi aveau în ele bucuria relaxată şi destinsă a unei vizite la medic pentru o consultaţie la testicule. Adeseori probabil că

duhneam a bere, deoarece mereu beam una sau două halbe în timpul 17 Graham Greene, Puterea şi gloria, trad. Alexandru Vlad, Polirom, Iaşi, 2016 (n. red.).

18 Graham Greene, Brighton Rock, trad. Andrei Gorzo, Polirom, Iaşi, 2006 (n. red.).

58

călătoriei cu trenul până la Leeds (veneam din Hull, unde încă mai locuiam eu şi Andrea). La finalul cursului, am scris cel mai bun eseu pe care îl scrisesem vreodată şi am primit nota 6.9. Halal distincţie! Am luat-o ca pe o insultă personală.

În orice caz, îl adoram pe Graham Greene. În operele sale se regăsea pretutindeni un disconfort cu care rezonam. Găsisem acolo o grămadă de tipuri de disconfort. Disconfort cu privire la vină, sex, catolicism, iubire neîmpărtăşită, pasiune interzisă, căldură tropicală, politică, război. Totul era inconfortabil, în afară de proza în sine.

Adoram felul în care scria. Adoram felul în care compara ceva real cu ceva abstract. „Şi-a băut coniacul ca pe damnare”. Îi adoram tehnica şi mai mult acum, datorită faptului că distincţia dintre lumea materială şi cea nematerială părea să se fi înceţoşat. Din cauza depresiei. Chiar şi propriul meu corp fizic părea să fie ireal şi abstract şi, oarecum, fictiv.

Puterea şi gloria este despre un „preot al whisky”- ului care călătoreşte prin Mexic în anii 1930, într-o perioadă în care catolicismul era interzis. Pe parcursul romanului este urmărit de un locotenent de poliţie care are sarcina de a-i da de urmă.

Îmi plăcuse povestea lui încă de prima dată când o citisem la facultate, însă acum o adoram. Faptul că fusesem aproape alcoolic în Ibiza mă făcea să

empatizez cu uşurinţă cu un alcoolic rătăcitor din Mexic.

E o carte intensă şi întunecată. Dar, atunci când simţi întunecimea şi intensitatea înăuntrul tău, acesta e singurul gen de cărţi al căror mesaj ajunge la tine. Dar e şi o parte optimistă în toată treaba asta. Posibilitatea izbăvirii. E o carte despre puterea vindecătoare a iubirii.

Ni se spune că „ura e lipsă de imaginaţie”.

Dar ni se mai spune şi că „întotdeauna există un moment în copilărie când uşa se deschide şi lasă viitorul să pătrundă”. Experienţa acaparează

inocenţa, iar inocenţa nu mai poate fi recăpătată, odată pierdută. Cartea asta este despre – precum multe alte cărţi ale sale – vina catolică. Dar pentru mine a fost despre depresie. Greene a fost un depresiv. Fusese încă de mic copil, din cauza hărţuirii din şcoală – tatăl său nu era tocmai popular, fiind directorul şcolii. A avut o oarecare încercare de sinucidere, jucând singur ruleta rusească. Vina nu era – pentru mine – vina catolicismului, ci vina psihologică pe care o provoacă depresia. Şi m-a ajutat să retrăiesc izolarea pe care o aduce boala.

Alte cărţi pe care le-am citit în perioada aceasta: 59

Oraşele invizibile, Italo Calvino19 – cea mai frumoasă carte. Oraşe imaginare, fiecare semănând cu Veneţia, dar deloc precum Veneţia. Vise pe o pagină. Atât de ireale, încât aproape puteau să-mi ţină la depărtare viziunile stranii.

Proscrişii, S.E. Hinton20 – Cartea care m-a determinat să citesc la vârsta de zece ani. Întotdeauna a fost „evadarea” mea preferată din realitate.

Musteşte de America şi are un dialog deosebit de sentimenta. (precum:

„Rămâi de aur, Ponyboy”, spus de Johnny pe patul său de moarte, după ce a citit poemul lui Robert Frost, Aurul nu poate dăinui21).

Străinul, Albert Camus22 – aveam ceva cu alienaţii. Şi disperarea existenţială. Indiferenţa prozei era straniu de liniştitoare.

The Concise Collins Dictionary of Quotations23 – citatele sunt uşor de citit. John Keats. Scrisori24 – îl studiasem pe Keats la facultate. Tânărul poet arhetipal era un papă-lapte şi un osândit şi un intens, iar eu simţeam toate lucrurile astea.

Portocalele nu sunt singurele fructe, Jeanette Winterson25 – adoram scriitura lui Jeanette. Fiecare cuvânt era plin de forţă sau de înţelepciune.

Răsfoiam la întâmplare pentru a găsi fraze cu care să empatizez. „Se pare că

am alergat într-un minunat cerc şi m-am trezit din nou în punctul din care am plecat”.

Vox, Nicholson Baker26 – un roman care este în întregime despre un episod de sex la telefon, care m-a excitat şi m-a captivat când aveam şaisprezece ani. Dialog pur. Din nou, uşor de citit şi plin de sex sau de ideea de sex şi, pentru o minte tânără, plină de anxietate, să te gândeşti la sex poate fi distragerea potrivită.

Banii, Martin Amis27 – Banii a fost o carte pe care o ştiam pe din afară.

Scrisesem eseuri despre ea. Era plină de proză macho (chiar dacă, uneori, destul de răutăcioasă), amuzantă, isteaţă, şmecheră, tupeistă. Era plină de intensitate. Şi de o frumuseţe tristă, în mijlocul comediei. („Cu fiecare oră, 19 Ed. rom., trad. Oana Boşca-Mălin, All, Bucureşti, 2011 (n. red.).

20 Ed. rom., trad. Shauki Al-Gareeb, Art, Bucureşti, 2013 (n. red.).

21 În orig. „Nothing gold can stay” (n. red.).

22 Ed. rom., trad. Daniel Nicolescu, Polirom, Iaşi, 2018 (n. red.).

23 „Dicţionarul Collins concis de citate” (n. tr.).

24 Ed. rom. , trad., note şi indice de Cecilia şi Nicolae Melinescu, pref. Mihai Pop, Univers, Bucureşti, 1974 (n. red.).

25 Ed. rom., trad. Vali Florescu, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2008 (n. red.).

26 Ed. orig., Random House, New York, 1992 (n. red.).

27 Ed. rom., trad. Sorin Moise, Polirom, Iaşi, 2006 (n. red.).

60

devii mai slab. Uneori, când stau singur în locuinţa mea din Londra şi mă uit pe geam, mă gândesc la cât e de deprimant, de greoi, să priveşti ploaia şi să

nu ştii de ce cade.”)