nefericită. Mişcarea e antidotul inerţiei, până la urma urmei. Şi ajută. Uneori.

Doar uneori.

„Călătoria îl face pe om să fie modest”, a spus Gustave Flaubert. „Atunci îţi dai seama cât de puţin loc ocupi în lume.” O asemenea perspectivă poate fi ciudat de eliberatoare. Mai ales atunci când ai o boală care, pe de o parte, îţi doboară stima de sine, şi, pe de alta, face din lucrurile banale ceva foarte intens.

Îmi aduc aminte că, în timpul unui scurt moment depresiv, m-am uitat la un episod din filmul biografic al lui Martin Scorsese despre Howard Hughes, Aviatorul. E un moment în care Katharine Hepburn, interpretată în mod genial de Cate Blanchett, se întoarce către Hughes (Leonardo DiCaprio) şi spune: „Există prea mult Howard Hughes în Howard Hughes”. Această

intensitate a sinelui a fost cea care, cel puţin în versiunea cinematografică a vieţii lui, a fost cea care a contribuit la tulburarea obsesiv-compulsivă care l-a întemniţat, în cele din urmă, pe Hughes într-o cameră de hotel din Las Vegas. După acel film, Andrea mi-a spus că era prea mult Matt Haig în Matt Haig. Glumea, într-o anumită măsură, dar, pe de altă parte, nimerise ceva din adevăr. Aşa că, pentru mine, orice lucru care împuţinează conştiinţa de sine, care mă face să mă simt pe mine însumi, însă la un nivel mai puţin intens, e bine-venit. Şi, după excursia aceea la Paris, călătoriile au fost unul dintre acele lucruri.

64

Motive să fii puternic

Era anul 2002. Eram în acel punct al vindecării în care mă simţeam constant bine, însă doar prin comparaţie cu chestiile mult mai rele prin care trecusem. Pe bune, eram doar o grămadă ambulantă de anxietate, prea fobic ca să pot lua medicamente de orice fel şi eram convins că limba mi se mărea de fiecare dată când mâncam creveţi sau unt de arahide sau orice altă

mâncare la care ai putea fi alergic. În plus, aveam nevoie să fiu lângă Andrea.

Dacă eram lângă Andrea, eram infinit mai calm decât atunci când nu eram cu ea.

În cea mai mare parte a timpului, toate astea nu mă făceau să mă simt ca un ciudat. Eu şi Andrea locuiam împreună şi lucram împreună în acelaşi apartament modest. Nu prea socializam cu nimeni. Dintre noi doi, eu fusesem mereu cel care avea chef să iasă şi să cunoască oameni noi, însă

acum, cheful acela dispăruse.

Dar, în 2002, mama lui Andrea a fost diagnosticată cu cancer ovarian, iar lucrurile s-au schimbat, după cum era de aşteptat. Am mers să stăm cu părinţii ei în districtul Durham, în perioada în care Freda făcea chimioterapie. Andrea, care îşi petrecuse ultimii trei ani îngrijindu-şi iubitul depresiv, avea acum o mamă bolnavă de cancer.

A plâns mult. Simţeam că-mi fusese predată ştafeta. Că era rândul meu să fiu cel puternic.

Când a văzut-o bolnavă pe mama ei pentru prima oară, a stat pe marginea patului şi a plâns aşa cum n-o văzusem niciodată să plângă. Am cuprins-o cu un braţ şi am simţit că mi se împuţinează cuvintele, aşa cum simţi în momentele acelea în care se întâmplă ceva oribil. Din fericire, Andrea mi-a sărit în ajutor.

– Doar spune-mi că o să fie bine, a spus ea.

– O să fii bine.

Două luni mai târziu, eram singur în casa viitorilor mei socri, implorând-o pe Andrea să meargă cu ei la spital.

– Trebuie s-o duc pe mama la spital, spusese ea.

– Bine, vin cu tine.

– Ai mei vor ca cineva să rămână să-i deschidă lui David.

David era fratele lui Andrea, care se întorcea de la Londra.

– Pot să vin cu tine.

– Matt, te rog.

– Nu pot. Anxietatea de separare. Voi avea un atac de panică.

65

– Matt, te rog frumos. Mama mea e bolnavă. Nu vreau să-i dau şi alte motive de stres. Eşti egoist.

– Futu-i. Căcat. Îmi pare rău. Dar nu înţelegi.

– Poţi face asta.

– N-o să reuşesc. Nu poţi să le spui pur şi simplu alor tăi că trebuie să

vin şi eu?

– Bine. În regulă. O să le spun.

Dar, apoi, s-a întâmplat. Ceva s-a schimbat.

– Nu.

– Ce nu?

– O s-o fac. O să rămân. O să rămân acasă.

– Serios?

– Mda.

– Îţi las numărul de la spital.

– E în regulă, am spus imaginându-mi prosteşte că acestea aveau să fie ultimele mele cuvinte către ea. Am să-l găsesc eu.

– Ţi-l las oricum.

– Mulţumesc. E în regulă. Haide, pleacă.

În timp ce aşteptam ca ei să se întoarcă de la spital împreună cu Andrea, măsuram camera în lung şi-n lat. Aveau o grămadă de bibelouri de porţelan. Micuţa Bo Beep. Pantera Roz în miniatură, stând picior peste picior, cu picioarele atârnându-i peste pervaz. Ochii săi mari şi galbeni mă

urmăreau prin sufragerie.

În primele zece minute, inima mi-a bătut să-mi spargă pieptul. Abia puteam să respir. Andrea era moartă. Părinţii ei erau morţi. Proiectam atât de clar şi de viu accidentul de maşină, încât n-aş fi putut să cred că nu se petrecuse. Apoi, au trecut douăzeci de minute. Urma să mor. Simţeam o durere în piept. Poate era cancer de plămâni. Aveam doar douăzeci şi şapte de ani, dar fumasem foarte mult. După treizeci de minute a venit un vecin să

vadă cum se mai simte Freda. După patruzeci de minute, adrenalina a început să se potolească. Reuşisem să stau singur patruzeci de minute şi să

rămân în viaţă. La cincizeci de minute, chiar îmi doream să fie plecaţi mai mult de o oră, pentru a mă simţi mai puternic. Cincizeci de minute! Trei ani de anxietate de separare vindecaţi în mai puţin de o oră.

N-are sens să spun că s-au întors.

A fost o vară oribilă, însă rezultatul a fost foarte bun. Mama lui Andrea primise şanse groaznic de mici, dar învinsese în cele din urmă. Am reuşit chiar să-i dăm un kiwi la micul dejun, în locul obişnuitului biscuit. Aveam 66

motive să mă forţez să fiu puternic. Să mă pun în situaţii în care nu m-aş fi pus. Trebuie să ieşi din zona de confort. Să suferi. Precum a scris Rumi, poetul persan, în secolul al XII-lea: „Rana e locul prin care te pătrunde lumina.” (A mai scris şi: „Dă uitării siguranţa. Trăieşte acolo unde te temi să