Ceea ce nu am sesizat atunci, ceea ce mi se părea incomprehensibil, era că
această stare avea să aibă atât efecte pozitive, cât şi negative.
Nu mă refer la ceva de tipul „ce nu te omoară te face mai puternic”. Nu.
Treaba asta e complet falsă. Ce nu te omoară te face, adesea, mai slab. Ce nu te omoară te poate lăsa invalid pentru tot restul vieţii. Ce nu te omoară te poate face să-ţi fie frică să mai ieşi din casă, chiar şi din dormitor, să te lase tremurând şi bombănind incoerent, sau te poate face să-ţi ţii capul pe pervazul ferestrei şi să îţi doreşti să te poţi întoarce la momentul de dinainte să apară acel lucru care nu te-a omorât.
Nu.
Asta nu e o chestiune de putere. Nu e vorba de stoicism, de o atitudine de treci-peste-fără-să-te-gândeşti-prea-mult-la-asta. Acea ascuţire a 55
simţurilor e mai mult o chestiune de focalizare. Trecerea de la prozaic la poetic. Vezi tu, înainte de vârsta de douăzeci şi patru de ani nu ştiam cât de rău se pot simţi lucrurile, dar nu ştiam nici cât de bine se pot simţi. Cochilia aia poate că te protejează, dar şi estompează forţa totală a lucrurilor bune.
Sigur că depresia e un preţ foarte mare de plătit pentru a te trezi la viaţă, şi cât timp te afectează e un preţ pe care simţi că nu merită să-l plăteşti. Norii cu margini luminoase sunt tot nori. Dar e destul de terapeutic să ştii că
plăcerea nu doar compensează durerea, ci poate chiar să se nască din ea.
Spaţiu alb
Am petrecut trei luni lungi în casa părinţilor mei, apoi restul acelei ierni într-un apartament ieftin dintr-o zonă studenţească din Leeds, în timp ce Andrea lucra ca liber profesionist pentru o firmă de PR, iar eu mă
străduiam să nu înnebunesc.
Dar cred că după aprilie 2000 lucrurile bune au început să mi se arate.
Lucrurile rele erau încă acolo. La început, cele rele erau în majoritatea timpului. Cele bune au fost cam 0,0001% din acel aprilie. Cele bune erau doar raze călduroase de soare care cădeau pe faţa mea în timp ce ieşeam cu Andrea din apartamentul nostru din suburbie şi ne îndreptam spre centrul oraşului. Durau la fel de mult ca acele raze de soare şi apoi dispăreau din nou. Dar, de atunci, am ştiut că lucrurile bune pot fi obţinute. Ştiam că viaţa era posibilă pentru mine din nou. Aşa că în mai acel 0,0001% a devenit cam 0,1%. Creştea.
Apoi, la începutul lunii iunie, ne-am mutat într-un apartament din centru.
Ceea ce-mi plăcea acolo era lumina. Îmi plăcea că erau pereţi albi şi că
parchetul laminat, nenatural, imita cel mai luminos lemn şi că ferestrele pătrate şi moderne ţineau loc de pereţi şi că dormeza de proastă calitate pe care ne-a pus-o la dispoziţie proprietarul era turcoaz.
Sigur, era în continuare Anglia. Era în continuare Yorkshire. Lumina era sever raţionalizată. Dar asta era cea mai bună opţiune la banii noştri, chiar depăşind un pic bugetul, şi era cu mult mai bine decât camera de cămin cu covoare vişinii şi bucătăria maro. Canapeaua turcoaz bătea mucegaiul turcoaz.
Lumina era totul. Razele de soare, ferestrele cu jaluzelele trase. Pagini cu capitole scurte şi mult spaţiu alb şi
56
Paragrafe.
Scurte.
Lumina era totul.
Şi, încetul cu încetul, au apărut cărţile. Am citit şi citit şi citit cu o intensitate pe care n-o cunoscusem până atunci, deşi mă considerasem mereu o persoană căreia îi plac cărţile. Dar era o diferenţă între a-mi plăcea cărţile şi a avea nevoie de ele. Aveam nevoi e de cărţi. Nu erau doar un bun de consum în acea perioadă a vieţii mele. Erau o substanţă adictivă de primă
clasă. M-aş fi băgat bucuros în datorii serioase pentru a citi (şi asta am şi făcut). Cred că am citit mai multe cărţi în acele şase luni decât am citit în cei cinci ani petrecuţi în învăţământul universitar şi, cu siguranţă, m-am scufundat mai adânc în lumile invocate în paginile acelor cărţi.
Se spune că citeşti fie ca să evadezi, fie ca să te regăseşti. Eu nu prea văd diferenţa. Ne găsim pe noi înşine prin evadare. Nu e vorba despre unde suntem, ci despre unde vrem să fim şi aşa mai departe. „Nu e nicio scăpare din mintea noastră?”, se întreba Sylvia Plath. M-a interesat întrebarea asta (ce însemna, care ar putea fi răspunsurile) de când am dat de ea ca adolescent, într-o carte de citate. Dacă e vreo ieşire, o ieşire care nu este moartea însăşi, atunci ruta de ieşire e prin cuvinte. Dar cuvintele nu te ajută
să ieşi din mintea ta complet, ci dintr- o minte, oferindu-ne piesele necesare pentru a construi o alta, similară, dar mai bună, în vecinătatea celei vechi, dar cu fundaţii mai bune şi, deseori, cu o privelişte mai frumoasă.
„Obiectul artei e să dea formă vieţii”, spunea Shakespeare. Iar viaţa mea – cu mintea mea vraişte – avea nevoie de o formă. Am pierdut „firul narativ”. Nu mai exista o poveste lineară despre mine. Era doar dezordine şi haos. Aşa că da, am iubit naraţiunile din afară pentru speranţa pe care mi-o ofereau. Filme. Seriale TV. Şi, înainte de toate, cărţi. Acestea erau, prin ele însele, motive de a rămâne în viaţă. Fiecare carte scrisă e produsul unei minţi umane într-o stare particulară. Adună laolaltă toate cărţile şi, la final, ai suma întregii umanităţi. De fiecare dată când citeam o carte extraordinară
simţeam că citesc un soi de hartă, o hartă de comori, iar comoara spre care eram îndreptat eram, de fapt, eu. Dar fiecare hartă era incompletă şi nu puteam să găsesc comoara decât citind toate cărţile, aşa că procesul de a-mi găsi sinele cel mai bun era o căutare fără sfârşit. Iar cărţile înseşi păreau că
reflectă această idee. Motiv pentru care intriga fiecărei cărţi scrise vreodată
poate fi rezumată prin „cineva caută ceva”.
57
Un clişeu frecvent asociat cu cititorii e că sunt oameni singuratici, dar pentru mine cărţile erau modul prin care ieşeam din singurătate. Dacă eşti genul de persoană care interpretează prea mult lucrurile, atunci nu e nimic mai singuratic decât să fii înconjurat de o mulţime de oameni care sunt pe o cu totul altă lungime de undă.
În cea mai adâncă stare depresivă a mea, m-am simţit împotmolit. M-am simţit blocat în nisipuri mişcătoare (ăsta era coşmarul meu cel mai frecvent în copilărie). Cărţile erau mişcare. Erau călătorii şi misiuni.
Începuturi şi mijlocuri şi sfârşituri, chiar dacă nu în aceeaşi ordine. Erau capitole noi. Şi capitole vechi lăsate în urmă.
Şi fiindcă eram la doar câteva luni distanţă de a pierde sensul cuvintelor şi al poveştilor, chiar şi al limbii, m-am hotărât să nu mai simt asta niciodată. M-am hrănit şi m-am hrănit şi m-am hrănit.
Obişnuiam să stau cu lampa de pe noptieră aprinsă şi să citesc vreo două ore după ce Andrea se culca, până îmi simţeam ochii uscaţi şi dureroşi, mereu în căutare şi niciodată găsind ceva, dar cu sentimentul că eram foarte aproape.
Puterea şi gloria
Una dintre cărţile pe care îmi amintesc să le fi (re)citit e Puterea şi gloria, de Graham Greene17.
Graham Greene a fost o alegere interesantă. Îl studiasem în timpul Masteratului de Arte de la Universitatea Leeds. Nu ştiu de ce m-am înscris la cursul ăla. Nu prea ştiam nimic despre Graham Greene. Ştiam de Brighton Rock18, dar nu o citisem. Şi mai auzisem, la un moment dat, că a locuit în Nottinghamshire şi că l-a detestat. Şi eu locuiam în Nottinghamshire – chiar în perioada aceea – şi îl detestam aproape tot timpul. Poate că ăsta a fost motivul.
