Într-un loc familiar, mintea ta se concentrează doar pe sine însăşi. Nu există
nimic nou ce trebuie să observe în dormitorul tău. Nu există posibili factori exteriori de ameninţare, ci doar interiori. Însă, forţându-te să te afli într-un spaţiu material nou, preferabil dintr-o altă ţară, inevitabil ajungi să te concentrezi puţin mai mult pe lumea din afara minţii tale.
Ei bine, aşa au funcţionat pentru mine zilele alea în Paris.
De fapt, m-am simţit chiar mai normal decât acasă, întrucât aici, stinghereala mea anxioasă generală putea fi interpretată ca un fel de stinghereală tipică britanică.
63
Multe persoane depresive apelează la călătorii ca să-şi anihileze simptomele. Celebra pictoriţă americană, Georgia O’Keefe, la fel ca mulţi alţi artişti care s-au încadrat în acest clişeu, a fost o depresivă de cursă lungă, pe viaţă. În 1933, la vârsta de patruzeci şi şase de ani, a fost internată, având simptome de plâns încontinuu, o aparentă insomnie şi incapacitate de a mânca şi alte simptome de depresie şi anxietate.
Biografa lui O’Keefe, Roxana Robinson, spune că internarea în spital a ajutat-o prea puţin. Ceea ce a ajutat-o, în schimb, a fost să călătorească. A fost în Bermuda şi la lacul George din New York, şi în Maine, şi în Hawaii.
„Căldura, langoarea şi singurătatea au fost întocmai lucrurile de care Georgia avea nevoie”, a scris Robinson.
Desigur, călătoria nu este întotdeauna o soluţie. Sau măcar o opţiune.
Dar, în mod cert, mă ajută când reuşesc să plec. Cred, mai mult decât orice, că te ajută să găseşti o perspectivă. Se prea poate să fim prinşi în propriile noastre minţi, dar nu suntem prinşi în sens fizic. Şi a ne desprinde din locul fizic în care ne aflăm ne poate ajuta să ieşim şi din starea noastră psihică
nefericită. Mişcarea e antidotul inerţiei, până la urma urmei. Şi ajută. Uneori.
Doar uneori.
„Călătoria îl face pe om să fie modest”, a spus Gustave Flaubert. „Atunci îţi dai seama cât de puţin loc ocupi în lume.” O asemenea perspectivă poate fi ciudat de eliberatoare. Mai ales atunci când ai o boală care, pe de o parte, îţi doboară stima de sine, şi, pe de alta, face din lucrurile banale ceva foarte intens.
Îmi aduc aminte că, în timpul unui scurt moment depresiv, m-am uitat la un episod din filmul biografic al lui Martin Scorsese despre Howard Hughes, Aviatorul. E un moment în care Katharine Hepburn, interpretată în mod genial de Cate Blanchett, se întoarce către Hughes (Leonardo DiCaprio) şi spune: „Există prea mult Howard Hughes în Howard Hughes”. Această
intensitate a sinelui a fost cea care, cel puţin în versiunea cinematografică a vieţii lui, a fost cea care a contribuit la tulburarea obsesiv-compulsivă care l-a întemniţat, în cele din urmă, pe Hughes într-o cameră de hotel din Las Vegas. După acel film, Andrea mi-a spus că era prea mult Matt Haig în Matt Haig. Glumea, într-o anumită măsură, dar, pe de altă parte, nimerise ceva din adevăr. Aşa că, pentru mine, orice lucru care împuţinează conştiinţa de sine, care mă face să mă simt pe mine însumi, însă la un nivel mai puţin intens, e bine-venit. Şi, după excursia aceea la Paris, călătoriile au fost unul dintre acele lucruri.
64
Motive să fii puternic
Era anul 2002. Eram în acel punct al vindecării în care mă simţeam constant bine, însă doar prin comparaţie cu chestiile mult mai rele prin care trecusem. Pe bune, eram doar o grămadă ambulantă de anxietate, prea fobic ca să pot lua medicamente de orice fel şi eram convins că limba mi se mărea de fiecare dată când mâncam creveţi sau unt de arahide sau orice altă
mâncare la care ai putea fi alergic. În plus, aveam nevoie să fiu lângă Andrea.
Dacă eram lângă Andrea, eram infinit mai calm decât atunci când nu eram cu ea.
În cea mai mare parte a timpului, toate astea nu mă făceau să mă simt ca un ciudat. Eu şi Andrea locuiam împreună şi lucram împreună în acelaşi apartament modest. Nu prea socializam cu nimeni. Dintre noi doi, eu fusesem mereu cel care avea chef să iasă şi să cunoască oameni noi, însă
acum, cheful acela dispăruse.
Dar, în 2002, mama lui Andrea a fost diagnosticată cu cancer ovarian, iar lucrurile s-au schimbat, după cum era de aşteptat. Am mers să stăm cu părinţii ei în districtul Durham, în perioada în care Freda făcea chimioterapie. Andrea, care îşi petrecuse ultimii trei ani îngrijindu-şi iubitul depresiv, avea acum o mamă bolnavă de cancer.
A plâns mult. Simţeam că-mi fusese predată ştafeta. Că era rândul meu să fiu cel puternic.
Când a văzut-o bolnavă pe mama ei pentru prima oară, a stat pe marginea patului şi a plâns aşa cum n-o văzusem niciodată să plângă. Am cuprins-o cu un braţ şi am simţit că mi se împuţinează cuvintele, aşa cum simţi în momentele acelea în care se întâmplă ceva oribil. Din fericire, Andrea mi-a sărit în ajutor.
– Doar spune-mi că o să fie bine, a spus ea.
– O să fii bine.
Două luni mai târziu, eram singur în casa viitorilor mei socri, implorând-o pe Andrea să meargă cu ei la spital.
– Trebuie s-o duc pe mama la spital, spusese ea.
– Bine, vin cu tine.
– Ai mei vor ca cineva să rămână să-i deschidă lui David.
David era fratele lui Andrea, care se întorcea de la Londra.
– Pot să vin cu tine.
– Matt, te rog.
– Nu pot. Anxietatea de separare. Voi avea un atac de panică.
65
– Matt, te rog frumos. Mama mea e bolnavă. Nu vreau să-i dau şi alte motive de stres. Eşti egoist.
– Futu-i. Căcat. Îmi pare rău. Dar nu înţelegi.
– Poţi face asta.
– N-o să reuşesc. Nu poţi să le spui pur şi simplu alor tăi că trebuie să
