Avantajul de a fi avut depresie e că ştii la ce să fii atent şi erau multe de observat în perioada în care am fost la facultate, însă eu nu le-am văzut niciodată.

Obişnuiam să privesc cerul, în timp ce stăteam la etajul al cincilea din biblioteca universităţii, imaginându-mi, cu un soi de teroare întunecată, nori ciupercă la orizont. Uneori mă simţeam oarecum bizar. Cu marginile neclare, de parcă aş fi fost o pictură umblătoare. Şi, acum că mă gândesc, chiar aveam nevoie de mult alcool.

Avusesem şi ceea ce se cheamă un atac de panică, deşi nu la aceeaşi intensitate ca cele ce urmau să se petreacă. Iată ce s-a întâmplat.

În cadrul studiilor mele de Istorie Britanică, m-am înscris la cursul de Istoria Artei. Cu toate că nu mi-am dat seama atunci, asta însemna că, la un moment dat, urma să am o prezentare pe tema unei mişcări a artei moderne (am ales cubismul).

Nu pare a fi mare lucru, însă mă înspăimânta mai mult decât orice.

Întotdeauna îmi fusese teamă să vorbesc şi să susţin ceva în public. Dar asta a fost diferit. Pur şi simplu nu puteam să-mi însuşesc ideea că urma să stau în faţa unei săli de seminar pline cu – oh! – doisprezece, poate treisprezece oameni, şi să le vorbesc timp de douăzeci de minute. Oamenii aveau să se gândească la mine în mod activ şi să fie atenţi la mine şi să asculte cuvintele care îmi ieşeau pe gură.

– Toată lumea se emoţionează, mi-a spus mama la telefon. Nu e nimic de care să te temi. Şi, cu cât se apropie mai mult momentul, cu atât mai aproape e de a se termina totul.

Dar ce ştia ea?

Adică, dacă mi-ar fi curs sânge din nas? Dacă nu aş fi putut vorbi deloc?

Dacă aş fi făcut pipi pe mine? Mai erau şi alte îndoieli. Cum rosteşti 80

„Picabia”? Era mai bine să folosesc accentul franţuzesc pentru denumirea picturii lui George Braque, Nature morte?

Preţ de vreo cinci săptămâni nu prea m-am putut bucura de nimic, deoarece urma chestia asta şi nu puteam să chiulesc, deoarece asta făcea parte din evaluarea de curs. Chestia cu privire la care eram cel mai îngrijorat era faptul că trebuia să coordonez discursul citit cu prezentarea slide-urilor.

Dacă puneam slide-urile invers? Dacă vorbeam despre Portretul lui Picasso al lui Juan Gris în timp ce pe slide-uri apărea, de fapt, o pictură de-a lui Picasso? Existau infinite posibilităţi coşmareşti.

Aşadar, după cum mişcarea în artă, care era subiectul prezentării, avea de a face cu abandonarea perspectivei, şi eu începeam să rămân fără vreo perspectivă.

Şi a sosit ziua cu pricina. Marţi, 17 martie 1997. Era ca multe alte zile cenuşii din Hull. Dar nu întocmai. Aparenţele erau înşelătoare. Se simţea ameninţarea în aer. Totul – până şi mobila din căminul nostru studenţesc –

arăta ca nişte arme secrete dintr-un război invizibil împotriva mea. Nu mă

ajuta nici faptul că citeam Dracula pentru cursul de literatură gotică. („Sunt cu totul într-o mare de întrebări. Mă îndoiesc. Mă tem. Mă gândesc la lucruri stranii pe care nu le pot mărturisi propriului meu suflet.”40)

– Oricând poţi să te prefaci că eşti bolnav, a spus noua mea prietenă de pe atunci şi viitoarea mea soţie, Andrea.

– Nu, nu pot. Face parte din evaluare. Din evaluare!

– Dumnezeule, Matt, calmează-te! Ai transformat chestia asta în ceva ce nu e.

Şi apoi am fost la farmacie şi am cumpărat o cutie de Natracalm şi am înghiţit cât de multe am putut din cele douăzeci şi patru de tablete. (Cred că

vreo şaisprezece. Din două bliestere. Aveau gust de iarbă şi cretă.) Am aşteptat starea de calm promisă.

Dar starea asta nu a venit. În schimb, am simţit mâncărime. Iar apoi, iritaţie.

Eram iritat pe tot gâtul şi pe mâini. Băşici roşii, furioase. Nu doar că mă

mânca pielea, ci mă şi ardea. Seminarul era abia la două şi un sfert. Poate că

iritaţia era o reacţie la stres. Poate aveam nevoie de altceva care să mă

calmeze. Am mers la barul sindicatului studenţesc şi mi-am luat o halbă de bere lager41 şi două vodka cu lime. Am fumat o ţigară. Cu zece minute 40 Bram Stoker, Dracula, trad. Barbu Cioculescu şi Ileana Verzea, Univers, Bucureşti, 1990 (n. red.).

41 Tip de bere obţinută prin fermentaţie la rece (de la germ. Lager, „stoc”, „depozit”) (n.

red.).

81

înainte de prezentare, mă aflam în toaleta Departamentului de Istorie holbându-mă la o svastică pe care o desenase cu pixul un idiot pe lemnul gălbui al uşii.

Gâtul îmi arăta tot mai rău. Am stat în toaletă, analizându-mă tăcut în oglindă.

Am simţit puterea timpului. Puterea timpului ca a unui lucru nemişcător.

– Opreşte-te, am şoptit.

Dar timpul nu se opreşte. Nici măcar când îl rogi frumos.

După care am făcut-o. Mi-am susţinut prezentarea. M-am bâlbâit şi am vorbit fragil ca o frunză tomnatică în mintea mea şi am încurcat slide-urile de câteva ori şi nu am reuşit să spun nimic din ce nu scrisesem deja ca discurs. Oamenii nu au râs de iritaţia mea. Doar păreau să se simtă foarte, foarte prost.

Dar, pe la jumătate, am devenit detaşat. M-am irealizat. Legătura care mă ţinea ataşat de sentimentul de sine, de sentimentul de a fi eu însumi, a fost tăiată şi a plutit tot mai departe, asemenea unui balon cu heliu.

Presupun că a fost o experienţă tipică în afara corpului. Eram acolo, nu chiar deasupra propriului corp, însă deasupra şi lângă el, toate deodată, privindu-mă şi auzindu-mă, atât de înălţat asupra propriei mele conştiinţe încât mă

puteam părăsi întru totul.

Presupun că a fost un atac de panică. Primul, în adevăratul sens al cuvântului, deşi nu se compară cu cele pe care le-am avut mai târziu, în Ibiza, sau acasă, când am locuit din nou cu părinţii. Ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă, însă n-a fost, deoarece mă panicasem dintr-un motiv anume. OK, nu era un motiv de panică adevărat, dar, în mintea mea, era. Şi, dacă ai un atac de panică dintr-un anumit motiv – te aleargă un leu, uşa de la lift nu se deschide, nu ştii să pronunţi „clarobscur” – atunci nu e tocmai un atac de panică, ci un răspuns normal la o situaţie demnă de teamă.

A te panica fără un motiv anume e nebunie curată. A te panica dintr-un motiv e ceva normal şi sănătos. Încă mă aflam în zona sănătoasă.

Corect.

Dar e întotdeauna dificil să vedem viitorul raportându-ne la prezent, chiar dacă e fix în faţa ochilor.

Marele A

Anxietatea e partenerul depresiei. Însoţeşte jumătate dintre cazurile de depresie. Uneori, declanşează depresia. Uneori, depresia declanşează

82

anxietatea. Uneori, pur şi simplu coexistă, ca un mariaj coşmaresc. Cu toate că, desigur, e posibil să ai anxietate fără depresie şi invers.

Anxietatea şi depresia sunt o combinaţie interesantă. În multe feluri, sunt experienţe diferite şi, totuşi, dacă le îmbini, nu vei obţine o zonă

intermediară de fericire. Ba chiar dimpotrivă. Anxietatea care, de cele mai multe ori, se precipită spre panică e un coşmar derulat la viteză mare.

Anxietatea, chiar mai mult decât depresia, poate fi intensificată de modul în care trăim în secolul XXI. De lucrurile care ne înconjoară.