vin şi eu?
– Bine. În regulă. O să le spun.
Dar, apoi, s-a întâmplat. Ceva s-a schimbat.
– Nu.
– Ce nu?
– O s-o fac. O să rămân. O să rămân acasă.
– Serios?
– Mda.
– Îţi las numărul de la spital.
– E în regulă, am spus imaginându-mi prosteşte că acestea aveau să fie ultimele mele cuvinte către ea. Am să-l găsesc eu.
– Ţi-l las oricum.
– Mulţumesc. E în regulă. Haide, pleacă.
În timp ce aşteptam ca ei să se întoarcă de la spital împreună cu Andrea, măsuram camera în lung şi-n lat. Aveau o grămadă de bibelouri de porţelan. Micuţa Bo Beep. Pantera Roz în miniatură, stând picior peste picior, cu picioarele atârnându-i peste pervaz. Ochii săi mari şi galbeni mă
urmăreau prin sufragerie.
În primele zece minute, inima mi-a bătut să-mi spargă pieptul. Abia puteam să respir. Andrea era moartă. Părinţii ei erau morţi. Proiectam atât de clar şi de viu accidentul de maşină, încât n-aş fi putut să cred că nu se petrecuse. Apoi, au trecut douăzeci de minute. Urma să mor. Simţeam o durere în piept. Poate era cancer de plămâni. Aveam doar douăzeci şi şapte de ani, dar fumasem foarte mult. După treizeci de minute a venit un vecin să
vadă cum se mai simte Freda. După patruzeci de minute, adrenalina a început să se potolească. Reuşisem să stau singur patruzeci de minute şi să
rămân în viaţă. La cincizeci de minute, chiar îmi doream să fie plecaţi mai mult de o oră, pentru a mă simţi mai puternic. Cincizeci de minute! Trei ani de anxietate de separare vindecaţi în mai puţin de o oră.
N-are sens să spun că s-au întors.
A fost o vară oribilă, însă rezultatul a fost foarte bun. Mama lui Andrea primise şanse groaznic de mici, dar învinsese în cele din urmă. Am reuşit chiar să-i dăm un kiwi la micul dejun, în locul obişnuitului biscuit. Aveam 66
motive să mă forţez să fiu puternic. Să mă pun în situaţii în care nu m-aş fi pus. Trebuie să ieşi din zona de confort. Să suferi. Precum a scris Rumi, poetul persan, în secolul al XII-lea: „Rana e locul prin care te pătrunde lumina.” (A mai scris şi: „Dă uitării siguranţa. Trăieşte acolo unde te temi să
trăieşti”). Totodată, mi-am canalizat forţele mentale, scriind primul meu roman propriu-zis. Nu îndeosebi motivat de carieră (romanul era o reinterpretare a piesei Henric al IV-lea a lui Shakespeare, cu câini care vorbeau, aşa că nu avea ce să caute printre bestsellere), ci, mai degrabă, ca să-mi ocup mintea. Doi ani mai târziu, totuşi, la încurajările lui Andrea, avea să fie o carte publicată. I-am dedicat-o ei, desigur, însă nu-i datoram doar o carte, ci întreaga mea viaţă.
Arme
Agentul meu:
– Ai editor.
– Poftim?
– Tocmai am fost sunat. Vei fi un autor publicat.
– Poftim? Serios?
– Serios.
Vestea aceea m-a ţinut pe picioare vreme de vreo şase luni.
Pentru vreo şase luni lipsa mea de încredere de sine a fost tratată în mod artificial. Stăteam în pat şi mă culcam zâmbind, gândindu-mă: „Oau, chiar e ceva de capul meu, voi fi publicat.”
Dar a fi publicat (sau a-ţi găsi o slujbă nemaipomenită sau orice altceva) nu-ţi modifică pentru totdeauna structura creierului. Aşa că într-o noapte în care stăteam întins, fiind treaz şi simţindu-mă mai puţin fericit, am început să-mi fac griji. Apoi grijile au luat amploare. Şi, timp de trei săptămâni, am stat din nou închis în mintea mea. Dar, de data asta, aveam arme. Una dintre ele, poate cea mai importantă, era certitudinea asupra următorului lucru: Am mai fost bolnav şi înainte, după care m-am însănătoşit.
Însănătoşirea e posibilă. Încă o armă care funcţiona. Ştiam despre efectul corpului asupra minţii, aşa că am început să alerg tot mai mult şi mai mult.
Alergatul
Alergatul este adesea invocat ca fiind ceva ce ameliorează depresia şi anxietatea. Cu siguranţă a funcţionat pentru mine. Când am început să alerg, 67
încă aveam atacuri de panică destul de urâte. Chestia care îmi plăcea la alergat era că multe dintre simptomele fizice ale panicii – bătăile rapide ale inimii, respiraţia greoaie, transpiraţia – erau şi efecte ale alergatului. Aşa că, în timp ce alergam, nu trebuia să-mi fac griji cu privire la bătăile rapide ale inimii, fiindcă aveau un motiv fizic real.
Totodată, mi-a dat motive să mă gândesc la asta. Nu fusesem vreodată
cea mai atletică persoană din lume, aşa că alergatul a fost destul de dificil.
Aproape dureros. Dar efortul şi disconfortul acela mă făceau să mă
concentrez foarte mult asupra alergatului. Aşa că m-am convins că, antrenându-mi corpul, reuşeam să-mi antrenez şi mintea. Era ca un fel de meditaţie activă.
Desigur că, totodată, te ajută să fii mai atletic. Şi a fi atletic este un lucru destul de bun din toate punctele de vedere. Când mă îmbolnăvisem, începusem să beau şi să fumez din greu, dar acum încercam să repar răul făcut. Aşa că mergeam în fiecare zi la alergat sau făceam vreun exerciţiu cardio similar. La fel ca Haruki Murakami – a cărui carte excelentă, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă35, pe care aveam s-o citesc mai târziu – am aflat că alergatul era un mod de a îndepărta ceaţa. („A trage spre depăşirea propriilor tale limite: în asta constă esenţa alergatului”, a mai spus Murakami, un lucru pe care am ajuns să-l cred şi eu, de altfel, şi e unul dintre motivele pentru care cred că ajută mintea.) Mă întorceam de la alergat şi exerciţii şi făceam un duş, având un sentiment plăcut de eliberare, pe măsură ce depresia şi anxietatea se evaporau uşor din interiorul meu. Era un sentiment minunat. În plus, genul ăla de monotonie pe care ţi-o oferă alergatul – cel însoţit de sunetul respiraţiei greoaie şi al ritmului constant al picioarelor pe pavaj – devenise un fel de metaforă a depresiei. Să mergi în fiecare zi la alergat înseamnă să
