• Marcus Trescothick

• Ruby Wax

• Robbie Williams

• Tenessee Williams

• Catherine Zeta-Jones

Ce învăţăm din asta? Că depresia e ceva ce pot avea şi prim-miniştrii şi preşedinţii şi jucătorii de cricket şi autorii şi boxerii şi starurile din comediile hollywoodiene. Ei bine, ştiam asta. Şi ce altceva? Că faima şi banii nu ne fac imuni la problemele psihice. Şi p-asta o cam ştiam. Poate că nu e vorba despre a învăţa ceva, în afară de faptul că a şti despre perioada pe care a petrecut-o Jim Carrey luând Prozac şi tulburarea bipolară a Prinţesei Leia ne ajută, deoarece, ştiind că i se poate întâmpla oricui, nu ni se poate spune de prea multe ori că chiar i se poate întâmpla oricui.

71

Îmi aduc aminte că stăteam în aşteptare la dentist şi citeam un interviu cu Halle Berry în care vorbea deschis despre cum a stat în propria maşină, într-un garaj, şi a încercat să se sinucidă, asfixiindu-se cu monoxid de carbon. I-a spus celui care o intervieva că singurul lucru care a oprit-o a fost ideea că ar fi găsit-o mama ei.

Asta m-a ajutat – s-o văd zâmbind şi părând puternică în fotografia din revistă. Poate o fi fost un efect creat în Photoshop, însă, în orice caz, era în viaţă şi părea fericită şi era un membru al aceleiaşi specii ca şi mine. Aşa că, da, ne plac poveştile despre vindecare. Adorăm naraţiunile structurate pe modelul urcuşului-coborâşului-urucuşului-din nou. Revistele despre celebrităţi rulează la infinit acest gen de poveşti.

Există foarte mult cinism în privinţa celebrităţilor depresive, ca şi cum o anumită sumă de bani şi un anumit succes poate face o fiinţă umană imună

la bolile psihice. Aparent, doar despre bolile psihice gândesc oamenii aşa. Nu spun nimic despre gripă, de pildă. Spre deosebire de o carte sau un film, depresia nu trebuie să fie despre ceva.

Totodată, un lucru pe care îl face depresia este să-ţi dea un sentiment de vinovăţie. Depresia spune: „Uită-te la tine, cu viaţa ta frumoasă, cu iubitul/iubita/soţul/soţia/copii/câinele/canapeaua/prietenii tăi minunaţi de pe Twitter, cu locul tău de muncă grozav, cu lipsa ta de probleme fizice de sănătate, cu vacanţa ta la Roma în care vei merge, cu creditul tău ipotecar aproape plătit, cu părinţii tăi nedivorţaţi, cu toate ale tale”, şi tot aşa.

De fapt, depresia poate fi agravată atunci când lucrurile din exterior sunt totalmente în regulă, deoarece prăpastia dintre ce simţi şi cum se aşteaptă ceilalţi să te simţi este şi mai mare. Dacă te simţi la fel de depresiv cum s-ar simţi un prizonier de război, însă nu eşti prizonier de război şi, în schimb, te afli într-un duplex din lumea liberă, te gândeşti „Rahat, asta e tot ce mi-am dorit, de ce nu sunt fericit?”

S-ar putea să te surprinzi, precum în piesa celor de la Talking Heads, într-o casă frumoasă, cu o soţie frumoasă, întrebându-te cum ai ajuns acolo.

Privind cum trec zilele. Întrebându-te cum se aşază lucrurile. Întrebându-te ce lipseşte. Întrebându-te dacă fiecare lucru pe care ţi l-ai dorit în viaţă e greşit. Întrebându-te dacă smartphone-urile şi băile frumoase şi televizoarele de ultimă oră pe care le-am crezut ca fiind parte din soluţie sunt mai degrabă parte din problemă. Întrebându-te dacă, în jocul vieţii, tot ce ai crezut că era o scară fusese, de fapt, un şarpe, împingându-te înapoi în jos. Aşa cum ţi-ar spune orice buddhist, un ataşament prea mare faţă de bunurile materiale nu va duce decât la şi mai multă suferinţă.

72

Se spune că nebunia e răspunsul logic la o lume nebună. Poate depresia este, într-o anumită măsură, răspunsul la o viaţă pe care nu o înţelegem. Desigur, nimeni nu-i înţelege pe deplin viaţa când se gândeşte la ea. Enevant în privinţa depresiei este faptul că e inevitabil să te gândeşti la viaţă. Depresia ne face pe toţi să devenim nişte cugetători. Întrebaţi-l pe Abraham Lincoln.

Abraham Lincoln şi darul de temut

Când avea treizeci şi doi de ani, Abraham Lincoln a declarat: „În momentul de faţă, sunt cel mai nefericit om în viaţă”. Până la vârsta aceea avusese parte de două căderi depresive masive.

„Dacă ceea ce simt eu ar fi împărţit în mod egal întregii rase umane, nu ar fi niciun om fericit pe faţa pământului. N-aş şti să spun dacă mă voi simţi vreodată mai bine; mi-am interzis să n-o fac. Să rămân în stadiul acesta e imposibil. Trebuie fie să mor, fie să mă fac bine.”

Şi totuşi, desigur că, odată ce Lincoln a declarat deschis că nu se temea să-şi curme zilele, nu s-a sinucis. A ales să trăiască.

E un articol excelent despre „Marea depresie a lui Lincoln” în The Atlantic de Joshua Wolf Shenk. În articol, Shenk scrie despre cum depresia l-a forţat pe Lincoln să privească viaţa în profunzimea ei:

„S-a străduit să-şi cunoască fricile. În jurul vârstei de treizeci de ani, a mers în profunzimea lor, plutind pe deasupra a ceea ce, potrivit lui Albert Camus, e singura întrebare pe care ar trebui să şi-o pună oamenii. S-a întrebat dacă putea trăi, dacă putea să facă faţă nefericirii din această viaţă.

În cele din urmă, a decis că trebuie s-o facă.. A avut o «dorinţă nestăpânită»

de a duce la îndeplinire ceva în timpul vieţii sale.”

Era, în mod evident, o persoană serioasă. Una dintre persoanele foarte serioase din istorie. A luptat în războaie psihice şi fizice. Poate tocmai faptul că a cunoscut suferinţa l-a condus spre genul acela de empatie pe care a arătat-o când a căutat să schimbe legea sclaviei. („Când aud undeva o polemică despre sclavie, îmi vine să-i văd pe oamenii aceia că simt pe pielea lor ce e sclavia,” a spus el.)

Lincoln nu e singurul conducător vestit care s-a luptat cu depresia.

Winston Churchill a trăit cu „câinele negru” o mare parte din viaţă. Odată, în timp ce privea înspre foc, a făcut o remarcă spre un tânăr cercetător pe care îl angaja: „Ştiu de ce buştenii scuipă flăcări. Ştiu ce înseamnă să fii atât de mistuit”.

73

Şi, într-adevăr, ştia. A fost – în ceea ce priveşte reuşitele din carieră –

unul dintre cei mai activi oameni care au trăit vreodată. Şi totuşi, s-a simţit mereu descurajat şi înghiţit de întuneric.

Filosoful politic John Gray – unul dintre scriitorii mei preferaţi de non-ficţiune (citiţi Câini de paie36 ca să aflaţi de ce) – consideră că Churchill nu a

„depăşit” depresia ca să devină un bun lider de război, ci, mai degrabă, că

experienţa directă a depresiei l-a făcut să fie un bun lider de război.

Într-un articol pentru, BBC Gray susţine că „deschiderea excepţională”

a lui Churchill spre emoţii intense e motivul pentru care putea să simtă

pericolele pe care minţile obişnuite nu puteau să le vadă. „Pentru majoritatea politicienilor şi liderilor de opinie care au dorit să-l astâmpere pe Hitler, naziştii nu însemnau nimic mai mult decât o expresie gălăgioasă a naţionalismului german”, scrie Gray. Era nevoie de o minte atipică care să

comunice o ameninţare atipică. „Previziunea asupra ororii ce avea să

urmeze a datorat-o vizitelor câinelui negru.”

Aşadar, da, depresia este un coşmar. Dar poate fi, totodată, un coşmar util? Poate fi unul care face lumea mai bună în anumite sensuri?

Uneori, legăturile dintre depresie, anxietate şi productivitate sunt de necontestat. Gândeşte-te la pictura omniprezentă a lui Edvard Munch, Strigătul, de exemplu. Nu doar că reprezintă cea mai veritabilă descriere a unui atac de panică, ci a fost şi – potrivit spuselor artistului însuşi – inspirată

direct dintr-un moment de teroare existenţială. Iată însemnările din jurnalul său: „Mergeam pe stradă în timp ce apunea soarele; deodată, cerul a devenit roşu ca sângele. M-am oprit şi m-am sprijinit de gard, simţindu-mă

obosit într-un mod de nedescris. Limbi de foc şi de sânge au pătat fiordul negru-albăstrui. Prietenii mei au continuat să meargă, în timp ce eu am rămas în urmă, tremurând de frică. Apoi, am auzit strigătul infinit, imens al naturii.”

Dar, chiar şi în lipsa unei dovezi clare că un episod tipic depresiv a inspirat o operă tipică de geniu, e imposibil să ignori numărul incontestabil al celor care au înfrânt depresia. Chiar şi fără să te concentrezi asupra lui Plath şi Hemingway şi Woolf, care chiar s-au sinucis, lista de depresivi faimoşi e zguduitoare. Şi, de cele mai multe ori, există o legătură între boală

şi munca lor.

O mare parte din munca lui Freud a fost bazată pe analizarea propriei sale depresii şi ceea ce considera el că ar fi fost soluţia. Pentru el, a 36 Ed. rom., trad. Mirela Munteanu, Humanitas, Bucureşti, 2009 (n. red.).

74

funcţionat cocaina, dar apoi – după ce a dat-o şi altora – a început să

realizeze că putea da dependenţă.

Franz Kafka e un alt membru de pe Aleea Celebrităţilor cu Depresie. A suferit de anxietate socială şi de ceea ce este considerat acum drept depresie clinică întreaga sa viaţă. Era şi ipohondru, trăind cu teama de schimbare fizică şi psihică. Dar a fi ipohondru nu înseamnă că nu te poţi îmbolnăvi şi, când a împlinit treizeci şi patru de ani, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. În mod interesant, toate lucrurile despre care se ştie că i-au ameliorat depresia lui Kafka – înotul, călăritul, căţăratul – erau preocupări sănătoase din punct de vedere fizic.