trăieşti”). Totodată, mi-am canalizat forţele mentale, scriind primul meu roman propriu-zis. Nu îndeosebi motivat de carieră (romanul era o reinterpretare a piesei Henric al IV-lea a lui Shakespeare, cu câini care vorbeau, aşa că nu avea ce să caute printre bestsellere), ci, mai degrabă, ca să-mi ocup mintea. Doi ani mai târziu, totuşi, la încurajările lui Andrea, avea să fie o carte publicată. I-am dedicat-o ei, desigur, însă nu-i datoram doar o carte, ci întreaga mea viaţă.

Arme

Agentul meu:

– Ai editor.

– Poftim?

– Tocmai am fost sunat. Vei fi un autor publicat.

– Poftim? Serios?

– Serios.

Vestea aceea m-a ţinut pe picioare vreme de vreo şase luni.

Pentru vreo şase luni lipsa mea de încredere de sine a fost tratată în mod artificial. Stăteam în pat şi mă culcam zâmbind, gândindu-mă: „Oau, chiar e ceva de capul meu, voi fi publicat.”

Dar a fi publicat (sau a-ţi găsi o slujbă nemaipomenită sau orice altceva) nu-ţi modifică pentru totdeauna structura creierului. Aşa că într-o noapte în care stăteam întins, fiind treaz şi simţindu-mă mai puţin fericit, am început să-mi fac griji. Apoi grijile au luat amploare. Şi, timp de trei săptămâni, am stat din nou închis în mintea mea. Dar, de data asta, aveam arme. Una dintre ele, poate cea mai importantă, era certitudinea asupra următorului lucru: Am mai fost bolnav şi înainte, după care m-am însănătoşit.

Însănătoşirea e posibilă. Încă o armă care funcţiona. Ştiam despre efectul corpului asupra minţii, aşa că am început să alerg tot mai mult şi mai mult.

Alergatul

Alergatul este adesea invocat ca fiind ceva ce ameliorează depresia şi anxietatea. Cu siguranţă a funcţionat pentru mine. Când am început să alerg, 67

încă aveam atacuri de panică destul de urâte. Chestia care îmi plăcea la alergat era că multe dintre simptomele fizice ale panicii – bătăile rapide ale inimii, respiraţia greoaie, transpiraţia – erau şi efecte ale alergatului. Aşa că, în timp ce alergam, nu trebuia să-mi fac griji cu privire la bătăile rapide ale inimii, fiindcă aveau un motiv fizic real.

Totodată, mi-a dat motive să mă gândesc la asta. Nu fusesem vreodată

cea mai atletică persoană din lume, aşa că alergatul a fost destul de dificil.

Aproape dureros. Dar efortul şi disconfortul acela mă făceau să mă

concentrez foarte mult asupra alergatului. Aşa că m-am convins că, antrenându-mi corpul, reuşeam să-mi antrenez şi mintea. Era ca un fel de meditaţie activă.

Desigur că, totodată, te ajută să fii mai atletic. Şi a fi atletic este un lucru destul de bun din toate punctele de vedere. Când mă îmbolnăvisem, începusem să beau şi să fumez din greu, dar acum încercam să repar răul făcut. Aşa că mergeam în fiecare zi la alergat sau făceam vreun exerciţiu cardio similar. La fel ca Haruki Murakami – a cărui carte excelentă, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă35, pe care aveam s-o citesc mai târziu – am aflat că alergatul era un mod de a îndepărta ceaţa. („A trage spre depăşirea propriilor tale limite: în asta constă esenţa alergatului”, a mai spus Murakami, un lucru pe care am ajuns să-l cred şi eu, de altfel, şi e unul dintre motivele pentru care cred că ajută mintea.) Mă întorceam de la alergat şi exerciţii şi făceam un duş, având un sentiment plăcut de eliberare, pe măsură ce depresia şi anxietatea se evaporau uşor din interiorul meu. Era un sentiment minunat. În plus, genul ăla de monotonie pe care ţi-o oferă alergatul – cel însoţit de sunetul respiraţiei greoaie şi al ritmului constant al picioarelor pe pavaj – devenise un fel de metaforă a depresiei. Să mergi în fiecare zi la alergat înseamnă să

porţi o luptă cu tine însuţi. Simplul fapt de a ieşi din casă într-o dimineaţă

rece de februarie îţi dă un sentiment de reuşită. Însă disputa aia nerostită cu tine însuţi – Vreau să mă opresc! Nu, continuă! Nu pot, abia pot să respir! Mai ai un kilometru! Am nevoie să mă întind! Nu poţi! – e disputa depresiei, însă

la o scară mai mică şi mai puţin gravă. Aşa că, pentru mine, faptul de a mă

forţa de fiecare dată să ies în dimineţile cu aer umed şi rece din West Yorkshire şi de a alerga timp de o oră îmi dădea puţin din puterea de a învinge depresia. Puţin din acel „ai face bine să ai grijă cu cine te pui”.

Uneori, ajuta. Nu întotdeauna. Nu era infailibil. Nu eram Zeus. Nu aveam fulgere magice la îndemână. Dar e frumos să construieşti, de-a lungul 35 Ed. rom., trad. Iuliana Oprina, Polirom, Iaşi, 2009 (n. red.).

68

anilor, pentru lucruri despre care ştii că, uneori, funcţionează. Arme pentru războiul care se potoleşte, însă care poate oricând să ia amploare din nou.

Aşa că scrisul, cititul, vorbitul, călătoritul, yoga, meditaţiile şi alergatul erau câteva dintre armele mele.

Mintea este corpul – partea a doua

Cred că termenul de „boală mintală” este înţeles greşit, întrucât implică toate problemele care au loc de la gât în sus. În ceea ce priveşte depresia şi, în special în ceea ce priveşte anxietatea, foarte multe probleme pot decurge din minte şi pot agrava mintea, însă ele au efecte fizice.

De pildă, pe site-ul Serviciului de Sănătate Publică din Marea Britanie, următoarele simptome psihologice sunt enumerate ca indicând tulburarea anxioasă generalizată:

• agitaţia

• sentimentul de spaimă

• sentimentul că te afli mereu la limită

• dificultate de concentrare

• iritabilitatea

• neliniştea

• faptul că eşti uşor de distras

Însă e interesant că Serviciul de Sănătate Publică oferă o listă mult mai lungă de simptome fizice:

• ameţeală

• somnolenţă şi oboseală

• înţepături şi furnicături

• bătăi neregulate ale inimii (palpitaţii)

• dureri şi spasme musculare

• gură uscată

• transpiraţie excesivă

• respiraţie sacadată

• dureri de stomac

• greaţă

• diaree