Principalul lucru pe care îl poţi face e doar să fii acolo.
9. Uşurează orice presiune legată de locul de muncă/viaţă dacă e posibil.
10. Unde e posibil, nu face ca un depresiv să se simtă mai ciudat decât se simte deja. Trei zile pe canapea? N-a tras perdelele? Plâns cauzat de decizii greu de luat precum ce pereche de ciorapi să poarte? Şi ce? Mare lucru. Nu 53
există standard de normalitate. Normalitatea e subiectivă. Există şapte miliarde de versiuni de normalitate pe planeta asta.
Un moment lipsit de importanţă
Sosise. Momentul pe care îl aşteptam. Cândva în aprilie 2000. Era complet lipsit de importanţă. De fapt, nici nu e mare lucru de scris despre asta. Asta era şi ideea. A fost un moment lipsit de însemnătate, de absenţă a minţii, de stat treaz aproape zece secunde fără să mă gândesc în mod activ la depresia sau anxietatea mea. Mă gândeam la muncă. La cum trebuia să
public un articol într-un ziar. Nu era un gând fericit, dar era unul neutru. Era o ruptură în nori, un semn că soarele era încă acolo undeva. A trecut la scurt timp după ce a început, dar atunci când au revenit norii a existat totuşi speranţă. Avea să urmeze un timp în care acele secunde lipsite de durere vor deveni minute şi ore şi poate chiar zile.
Lucruri care mi s-au întâmplat şi care au generat maimultă compasiune decât depresia
Când am avut tinitus.
Când m-am ars la mână băgând-o în cuptor şi a trebuit să port o mănuşă ciudată umplută cu unguente pentru o săptămână.
Când mi-am dat foc accidental la picior.
Când mi-am pierdut slujba.
Când mi-am rupt un deget.
Când aveam datorii.
Când un râu ne-a inundat casa cea nouă şi frumoasă, provocând pagube de zece mii de lire.
Când am primit recenzii negative pe Amazon.
Când am fost infectat cu norovirus.
Când a trebuit să fiu circumcis la unsprezece ani.
Când m-a durut spatele.
Când a căzut o tablă de scris pe mine.
Când am avut sindromul colonului iritabil.
Când am fost la o stradă distanţă de un atac terorist.
Eczeme.
Când am trăit în Hull în ianuarie.
Când m-am despărţit.
54
Când am lucrat la o fabrică de împachetat varză.
Când am lucrat în vânzări media (bine, asta a fost pe aproape).
Când am mâncat un crevete otrăvit.
Când am avut migrene care durau trei zile.
Viaţa pe pământ pentru un extraterestru
E greu să explici depresia cuiva care n-a suferit de aşa ceva.
E ca şi cum ai explica viaţa pe pământ unui extraterestru. Reperele pur şi simplu nu sunt acolo. Trebuie să recurgi la metafore.
Eşti blocat într-un tunel.
Eşti pe fundul oceanului.
Ai luat foc.
Principalul factor e intensitatea. Care nu se potriveşte în spectrul normal de trăiri. Când eşti depresiv, eşti cu totul acolo. Nu poţi ieşi fără să
ieşi din viaţă, pentru că e însăşi viaţa. E viaţa ta. Fiecare lucru pe care îl trăieşti e filtrat prin asta. În consecinţă, totul este amplificat. În fazele cele mai accentuate, lucrurile pe care oamenii normali abia dacă le-ar observa au efecte copleşitoare. Soarele se ascunde după un nor, iar tu simţi acea schimbare vagă a vremii drept echivalentul morţii unui prieten drag. Simţi diferenţa dintre afară şi înăuntru la fel cum un bebeluş simte diferenţa dintre pântec şi lume. Înghiţi un ibuprofen şi creierul tău nevrotic se comportă de parcă ai luat o supradoză de metamfetamine.
Depresia, pentru mine, n-a fost o tocire a simţurilor, ci o ascuţire şi o intensificare a lor, ca şi cum îmi trăisem viaţa într-o cochilie şi, dintr-odată, cochilia a dispărut. Eram complet expus. O minte crudă, despuiată. O
personalitate jupuită. Un creier într-un borcan plin de acidul experienţelor.
