Jurnalul lui Samuel Pepys28 – citisem, în special, un pic despre Marele foc şi despre ciumă. Era ceva în felul în care se veselea Pepys în jurul celor mai apocaliptice evenimente ale secolului al XVII-lea care era foarte terapeutic.

De veghe în lanul de secară, J.D. Salinger29 – fiindcă Holden era un vechi prieten.

The Penguin Book of First World War Poetry30 – Poeme precum Strange Hells, de Ivor Gurney („Inima arde, dar pe chip nu trebuie să se vadă inima care arde”), sau Mental Cases, al lui Wilfred Owen (descriind pacienţi ce suferă de stres post-traumatic într-un spital de tulburări psihice), m-au fascinat, dar m-au şi tulburat în acelaşi timp. Nu am luat parte la niciun război şi totuşi m-am putut identifica cu sentimentul de suferinţă adus de fiecare zi nouă, la fel cum „zorile se deschid ca o rană şi sângerează din nou”.

Am fost fascinat de felul în care depresia şi anxietatea se suprapun peste stresul posttraumatic. Oare să fi trecut printr-un fel de traumă şi nu ne dăm seama? Oare gălăgia şi viteza vieţii moderne reprezintă o traumă pentru mentalitatea noastră de oameni ai peşterii? Oare am fost prea sensibil? Sau viaţa obişnuia să fie un fel de război de care nimeni nu îşi dădea seama?

O istorie a lumii în 10½ capitole, Julian Barnes31 – O menţionez deoarece este o carte amuzantă şi ciudată, pe care am citit-o şi iubit-o dinainte, şi o ştiam pe de rost.

Wilderness Tips32, de Margaret Atwood – proză scurtă. Dealuri mici de urcat. Povestirea cu titlul True Trash, despre adolescenţi care le fac avansuri chelneriţelor, a fost preferata mea.

Întinsa mare a Saragaselor, Jean Rhys33 – un fel de prequel pentru Jane Eyre, despre „nebuna din pod” şi declinul ei spre demenţă. Acţiunea se petrece în Caraibe. Disperarea şi izolarea trăite în paradis au fost aspectul cu care am empatizat cel mai mult, adică acela de a te simţi oribil în „cel mai frumos loc din lume”, ceea ce mi-a amintit de ultima mea săptămână în Spania.

28 Ed. rom., traducere de Costache Popa şi Ileana Vulpescu, cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965 (n. red.).

29 Ed. rom., trad. Cristian Ionescu, Polirom, Iaşi, 2011 (n. red.).

30 Ed. orig., Penguin Classics, Londra, 2007 (n. red.).

31 Ed. rom., trad. Radu Paraschivescu, Nemira, Bucureşti, 2011 (n. red.).

32 Ed. orig., McClelland & Stewart, Toronto, 1991 (n. red.).

33 Ed. rom., trad. Ecaterina şi Ioan A. Popa, Corint, Bucureşti, 2007 (n. red.).

61

Paris

Andrea era pe punctul de a-mi spune care era surpriza de ziua mea.

– Plecăm la Paris. Mâine. Plecăm la Paris mâine! Plecăm cu Eurostarul34.

Am fost zguduit de vestea aceea. Nu îmi puteam imagina ca cineva să-mi spună ceva mai înfiorător.

– Nu pot. Nu pot să merg la Paris.

Avea loc. Un atac de panică. Începeam să-l simt în coşul pieptului.

Începeam să mă simt de parcă aş fi fost din nou în anul 2000. Din nou trăiam acel sentiment că mă aflam captiv în mine însumi, asemenea unei muşte disperate, prinsă într-un borcan.

– Ei bine, mergem. Stăm în arondismentul şase. Va fi super. Ne cazăm la hotelul în care a murit Oscar Wilde. Se cheamă L’Hotel.

Nu mă făcea să mă simt absolut deloc mai bine faptul că mergeam în locul în care murise Oscar Wilde. Nu făcea decât să-mi garanteze că eu însumi aveam să mor acolo. Să mor în Paris, la fel ca Oscar Wilde. Mi-am mai imaginat şi faptul că avea să mă ucidă aerul de acolo. Nu mai plecasem în străinătate de patru ani.

– Nu cred că voi putea să respir aerul ăla.

Ştiam că suna stupid. Nu eram furios şi totuşi ăsta era adevărul: nu credeam că aş fi putut să respir aerul ăla.

La un moment dat după asta, m-am ghemuit după uşă. Tremuram. Nu ştiu dacă mai fusese cineva atât de speriat de Paris de la Maria Antoaneta încoace. Dar Andrea ştia ce să facă. Deja avea doctorat în genul ăsta de chestii.

– Bine, nu mergem. Pot suna să anulez rezervarea la hotel. S-ar putea să pierdem ceva bani, dar dacă e o problemă aşa de mare..

O problemă aşa de mare.

Încă mi-era greu să merg de unul singur douăzeci de metri fără să am un atac de panică. Era cea mai mare problemă pe care mi-o puteam imagina.

Era, presupun, ca şi cum i-ai fi spus unei persoane normale că trebuie să

umble dezbrăcată prin Teheran sau ceva de genul ăsta.

Dar.

34 Tren de mare viteză care asigură legătura între Marea Britania, Franţa, Belgia şi Olanda (n. tr.).

62

Dacă spuneam „nu”, ar fi însemnat că eram o persoană care nu putea călători peste hotare fiindcă îi era teamă. Şi asta ar fi făcut din mine un nebun, iar frica mea cea mai mare – chiar mai mare decât frica de moarte –

era să devin complet nebun. Să mă predau în totalitate demonilor. Aşa că, după cum se întâmpla adesea, o frică mare a fost învinsă de o frică şi mai mare. Cea mai bună modalitate să învingi un monstru e să găseşti unul şi mai înspăimântător.

Aşa că am plecat la Paris. Tunelul din Canal a rămas locului şi marea nu s-a revărsat peste capetele noastre. Aerul din Paris a fost bun pentru plămânii mei. Cu toate că abia am putut vorbi în taxi. Călătoria de la Gara de Nord până la hotel a fost intensă. Era un fel de marş pe malurile Senei, condus de un imens steag roşu, care se năpustea asupra mulţimii precum tricolorul din Mizerabilii.

Când am închis ochii în noaptea aia, n-am putut să dorm ore întregi, deoarece continuam să văd sub pleoape Parisul mişcându-se cu viteza cu care se mişca din taxi. Dar m-am calmat. N-am avut niciun atac de panică

propriu-zis în următoarele patru zile. Doar o stare generalizată de panică, pe care am resimţit-o în preajma Malului Stâng şi pe Rue de Rivoli şi în restaurantul de pe acoperişul Centrului Pompidou. Începeam să descopăr că, uneori, pur şi simplu făcând ceva ce mă înspăimânta – şi supravieţuind acelui lucru – era cea mai bună terapie. Dacă începi să fii înspăimântat de ideea de a te afla afară, mergi afară. Dacă te temi de spaţiile închise, petrece nişte timp în lift. Dacă suferi de anxietatea de separare, forţează-te să stai singur o vreme. Când eşti depresiv şi anxios, zona ta de confort se micşorează de la dimensiunea unei lumi întregi la dimensiunea unui pat. Sau la absolut nimic.

Încă ceva. Stimularea. Entuziasmul. Lucrurile pe care le poţi găsi în locurile noi. Uneori, asta poate fi înspăimântător, dar poate fi şi eliberator.

Într-un loc familiar, mintea ta se concentrează doar pe sine însăşi. Nu există

nimic nou ce trebuie să observe în dormitorul tău. Nu există posibili factori exteriori de ameninţare, ci doar interiori. Însă, forţându-te să te afli într-un spaţiu material nou, preferabil dintr-o altă ţară, inevitabil ajungi să te concentrezi puţin mai mult pe lumea din afara minţii tale.

Ei bine, aşa au funcţionat pentru mine zilele alea în Paris.

De fapt, m-am simţit chiar mai normal decât acasă, întrucât aici, stinghereala mea anxioasă generală putea fi interpretată ca un fel de stinghereală tipică britanică.

63

Multe persoane depresive apelează la călătorii ca să-şi anihileze simptomele. Celebra pictoriţă americană, Georgia O’Keefe, la fel ca mulţi alţi artişti care s-au încadrat în acest clişeu, a fost o depresivă de cursă lungă, pe viaţă. În 1933, la vârsta de patruzeci şi şase de ani, a fost internată, având simptome de plâns încontinuu, o aparentă insomnie şi incapacitate de a mânca şi alte simptome de depresie şi anxietate.

Biografa lui O’Keefe, Roxana Robinson, spune că internarea în spital a ajutat-o prea puţin. Ceea ce a ajutat-o, în schimb, a fost să călătorească. A fost în Bermuda şi la lacul George din New York, şi în Maine, şi în Hawaii.

„Căldura, langoarea şi singurătatea au fost întocmai lucrurile de care Georgia avea nevoie”, a scris Robinson.

Desigur, călătoria nu este întotdeauna o soluţie. Sau măcar o opţiune.

Dar, în mod cert, mă ajută când reuşesc să plec. Cred, mai mult decât orice, că te ajută să găseşti o perspectivă. Se prea poate să fim prinşi în propriile noastre minţi, dar nu suntem prinşi în sens fizic. Şi a ne desprinde din locul fizic în care ne aflăm ne poate ajuta să ieşim şi din starea noastră psihică