Dar ascultă, dar ascultă, ascultă naibii!
Şi alte lucruri.
Imagini mentale, venite direct din filme de groază nefăcute. Senzaţia de furnicătură din ceafă, care trecea prin tot creierul. Mâinile şi braţele amorţite. Senzaţia de gol fizic, de dizolvare, de a fi o fantomă a cărei existenţă e alimentată de anxietate electrică. Apoi dificultatea de a respira.
Aerul care se subţiază. Mi-a luat mult efort doar ca să-mi controlez respiraţia.
Du-te la magazin, mergi mai departe, fii acolo pur şi simplu.
Am ajuns la magazin.
45
Magazinele, apropo, erau locurile în care intram în panică cel mai mult, cu sau fără Andrea. Magazinele îmi provocau anxietate intensă. Nu am fost niciodată sigur care era cauza.
Luminile?
Dispunerea geometrică a culoarelor?
Camerele de filmat?
Faptul că mărcile erau făcute pentru a urla după atenţie, iar atunci când erai intens conectat la ceea ce te înconjoară ajungeau la tine toate urletele alea? Un fel de moarte prin Unilever15. Şi ăsta era doar Londis, nu vreun supermarket. Iar uşa era deschisă, strada era chiar acolo, iar acea stradă se întâlnea cu strada pe care locuiau părinţii mei, care conţinea casa părinţilor mei, care o conţinea pe Andrea, care conţinea totul. Dacă aş fi fugit, aş fi ajuns acasă în mai puţin de un minut.
Încercam să mă concentrez. Coco Pops. Era greu. Frosties. Foarte greu.
Crunchy Nut Cornflakes. Sugar Puffs. Monstrul de miere nu arăta niciodată ca un monstru adevărat înainte. Care era de a fi aici, în afară de a-mi dovedi ceva mie însumi?
E o nebunie. E cel mai nebun lucru pe care l-am făcut.
E doar un magazin.
E doar un magazin în care ai mai fost de unul singur de vreo cinci sute de ori. Revino-ţi. Revino-ţi. Dar unde să revii? Nu ai unde să revii. Totul e alunecos. Viaţa e atât de infinit de dificilă. Îţi cere să faci o mie de lucruri în acelaşi timp. Iar eu sunt o mie de oameni diferiţi, fiecare fugind departe de centru.
Ceea ce n-am ştiut înainte să fiu bolnav mintal e că există un aspect
fizi c al bolii. Adică chiar şi ceea ce ţi se întâmplă doar în capul tău se transformă în senzaţii fizice. Creierul mă furnica, huruia, flutura şi pompa.
Simţeam că mare parte din acţiune se petrecea în spatele craniului, în lobul occipital, deşi era şi o senzaţie de zgomot alb, ca un TV cu purici, în zona lobului frontal. Dacă gândeşti prea mult, poate că ajungi să simţi cum se nasc acele gânduri.
„O infinitate de pasiune poate fi conţinută într-un minut”, scria Flaubert, „ca o mulţime într-un spaţiu mic”.
Ieşi naibii afară din magazin! E prea mult. Nu mai poţi rezista. Creierul tău va exploda.
Creierele nu explodează. Viaţa nu e un film al lui David Cronenberg.
Dar aş putea avea din nou o cădere la fel de urâtă. Poate căderea din Ibiza a fost doar jumătate din cât se putea. Poate că Infernul e mult mai jos 15 Companie olandezo-britanică de produse de consum (n. tr.).
46
de atât şi mă îndrept într-acolo şi o să ajung ca soldatul cu psihoză
traumatică dintr-un poem, salivând şi pierdut şi urlând, incapabil să-şi ia propria viaţă. Şi poate că dacă rămân în magazinul ăsta voi păţi chiar asta.
Era o femeie în spatele tejghelei. Încă o pot vedea în minte. Era cam de vârsta mea. Poate că făcusem şcoala în acelaşi loc, dar n-o recunoşteam. Era vopsită într-un roşcat ales parcă fără tragere de inimă. Era mare şi cu pielea albă şi citea o revistă glossy. Părea mai calmă decât calmul. Voiam să evadez.
Voiam să fiu ca ea. Voiam să fiu ea atât de mult. Sună prostesc? Sigur că da.
Toată treaba asta sună prostesc.
Indiana Jones şi Templul de Marmite.
Am reuşit să găsesc Marmite. L-am apucat în timp ce o piesă veche rap de la Eric B. & Rakim cânta în ritm alert în capul meu. „Sunt şi eu o sculptură, născut cu structură.. ” Eram o sculptură fără structură. O sculptură lipsită de structură care trebuia să ia lapte. Rândurile întregi de sticle de lapte dintr-un frigider erau la fel de terifiante şi de nenaturale precum orice altceva din perspectiva (ne)potrivită. Părinţii mei luau lapte cu conţinut redus de grăsime, dar singurul lapte de felul ăsta era în sticle de jumătate de litru, nu de un litru cum luau ei de obicei, aşa că am apucat două sticle, încleştându-mi degetele pe mânerele lor şi ducându-le, împreună cu cutia de Marmite, la casă. Bumbumbumbumbum.
Femeia care voiam să fiu eu nu era prea rapidă. Cred că a fost cea mai lentă persoană pe care am văzut-o lucrând la o casă de marcat. Cred că ea a fost motivul pentru care magazinele au început să aibă case de autoservire.
Chiar dacă voiam să fiu ea, îi uram lentoarea.
Grăbeşte-te, n-am spus. Ai idee ce faci?
Voiam să mă întorc şi să-mi trăiesc din nou viaţa în ritmul ei, măcar nu m-aş mai fi simţit aşa. Aveam nevoie de o viaţă mai lentă.
– Doriţi o pungă?
Adevărul e că aveam nevoie de o pungă, dar nu voiam să risc să se mişte şi mai lent. Îmi era foarte greu să stau locului. Când fiecare centimetru din tine intră în panică, atunci mersul e mai bun decât statul în loc.
Ceva mi-a inundat creierul. Mi-am închis ochii. Am văzut demoni pitici distrându-se, râzând de mine de parcă nebunia mea era un număr de carnaval.
– Nu. E în regulă. Stau aproape.
