rămână în comă, aşa că nu-ţi ţine respiraţia, OK?
Harry îşi dădu seama că Steffens avea dreptate: chiar nu mai respira.
Încheiară conversaţia. Harry rămase uitându-se la telefon. Nu se poate trezi. Evident că nu, ea nu voia, la ce să se trezească? Harry se dădu jos din pat şi coborî la parter. Deschise bufetele din bucătărie. Nimic. Gol, gol.
Sună după un taxi, apoi urcă înapoi la etaj şi se îmbrăcă.
Văzu indicatorul albastru, citi ce scria pe el şi frână. Trase pe dreapta şi opri motorul. Privi în jur. Pădure şi şosea. Îi aduceau aminte de drumurile nesfârşite, anonime şi monotone din Finlanda, unde ai senzaţia că mergi printr-un deşert de copaci. Unde copacii stau ca un zid tăcut de ambele părţi ale drumului şi un cadavru e la fel de uşor de ascuns ca şi cum l-ai arunca în mare. Aşteptă până trecu o maşină. Se uită în oglindă. Nu se mai vedea nicio lumină, nici în faţă, nici în spate. Ieşi din maşină pe şosea, ocoli automobilul şi deschise portbagajul. Ce palidă era fata! Până şi pistruii îi erau mai palizi. Iar ochii ei îngroziţi păreau mari şi negri deasupra căluşului. O ridică şi trebui să o ajute ca să stea în picioare. O prinse de cătuşe şi o trecu pe partea cealaltă a şoselei şi peste şanţ, spre zidul negru de copaci. Aprinse lanterna. O simţi tremurând atât de tare, încât şi cătuşele tremurau.
— Gata, gata, scumpa, n-am să-ţi fac rău!
Şi simţi că vorbeşte serios. Chiar nu voia să-i facă rău. Nu mai voia.
Poate că ştia şi ea, poate că înţelegea că el o iubeşte. Poate că ea tremura pentru că era îmbrăcată doar cu chiloţii şi neglijeul iubitei lui japoneze.
Au pornit printre copaci, ca şi cum pătrundeau într-o clădire. Se aşternea o altfel de tăcere, dar în acelaşi timp începeau să se distingă
zgomote noi. Mai slabe, dar mai clare, mai uşor de identificat. Un pârâit, un oftat, un ţipăt. Solul pădurii era moale, covorul de ace de pin părea o saltea pe care o străbăteau cu paşi silenţioşi, ca un cuplu nupţial în biserică, într-un vis.
Când el termină de numărat până la o sută, se opriră. Ridică lanterna şi lumină spaţiul din jur. Iar raza de lumină găsi curând ce căuta. Un copac înalt, carbonizat, care fusese despicat în două de fulger. O trase spre copac. Ea nu se împotrivi când el îi desfăcu cătuşele, apoi îi trase braţele în jurul copacului şi le închise la loc. Un miel, cugetă bărbatul în vreme ce se uita la ea cum stătea acolo în genunchi, îmbrăţişând copacul. Un miel de
310
sacrificiu. Pentru că nu el era mirele: el era tatăl care îşi conducea copilul la altar.
O mângâie pentru ultima oară pe obraz şi se întoarse să plece când un glas răsună dintre arbori:
— E vie, Valentin.
Se opri, apoi aţinti din instinct lanterna în direcţia sunetului.
— Lasă aia deoparte! ordonă vocea din beznă.
Valentin făcu întocmai.
— Ea a vrut să trăiască.
— Dar barmanul n-a vrut?
— El mă putea identifica. Nu mi-am putut asuma riscul.
Valentin ascultă, însă tot ce auzea era şuieratul slab ce ieşea pe nările lui Marte când respira.
— De data asta voi face curăţenie după tine. Ai revolverul care ţi-a fost dat?
— Da, răspunse Valentin.
Nu era ceva familiar la vocea asta?
— Lasă-l lângă ea şi pleacă! Îl vei primi înapoi curând.
Lui Valentin îi veni brusc o idee. Să scoată revolverul, să folosească
lanterna ca să-l găsească pe celălalt şi să-l omoare. Să înăbuşe glasul raţiunii, să şteargă orice urmă care ducea la el, să lase demonul să
conducă încă o dată. Contraargumentul era posibilitatea ca Valentin să
aibă nevoie de el mai târziu.
— Unde şi când? strigă Valentin. Nu mai putem folosi vestiarul de la băi.
— Mâine. Vei fi anunţat. Acum, că mi-ai auzit vocea, te voi suna.
Valentin scoase revolverul din toc şi-l lăsă jos în faţa fetei. Mai aruncă o ultimă privire spre ea. Apoi plecă.
Când ajunse înapoi la maşină, se izbi cu capul de volan de două ori.
După care porni motorul, semnaliză, deşi nu se vedea nicio maşină, şi porni liniştit la drum.
— Opreşte acolo! îi spuse Harry taximetristului, arătându-i cu mâna.
— E 3 dimineaţa, iar barul pare închis.
— E al meu.
