Truls mormăi ceva.

Harry aşteptă doar.

Truls îi aruncă o privire, se uită în altă parte şi apoi bătu din picioare de parcă îi mai rămăsese încă zăpadă pe ele.

— Nu ştiu, răspunse în cele din urmă. Sincer, nu ştiu. Credeam că poate ar fi bine dacă Magnus Skarre ar fi muştruluit pentru că n-a observat o legătură între telefoane şi Facebook, dar nu-i nici asta. Nu cred. Cred că

vreau doar… nu, habar n-am!

Tuşi, apoi continuă:

— Dar dacă nu-l vrei nici tu, atunci îl pun înapoi în fişet şi poate putrezi acolo, mie mi-e indiferent.

Harry şterse condensul de pe geam şi se uită cum Truls Berntsen ieşea pe uşă şi traversa strada, cu capul plecat, în lumina aspră a iernii. Oare se înşelase sau Truls Berntsen tocmai manifestase simptome ale unei boli

 382 

parţial benigne cunoscute drept poliţie?

— Ce ai acolo? întrebă Øystein după ce Harry reveni în spatele barului.

— Pornografie cu poliţia, răspunse Harry, lăsând dosarul galben pe bar.

Printuri şi transcrieri.

— Cazul vampiristului? N-a fost rezolvat?

— Ba da, dar mai sunt nişte fire de închis şi niscaiva formalităţi. Nu auzi că fierbe cafeaua?

— Nu auzi că Taylor Swift nu cântă?

Harry deschise gura să spună ceva, dar pufni în râs. Îl adora pe tipul ăsta. Adora barul ăsta. Turnă nişte cafea dată-n fiert în două ceşti şi începu să bată darabana în dosar pe ritmul melodiei Welcome to Some Pork. În timp ce se uita la hârtii, se gândi că Rakel urma să accepte, numai că el trebuia să rămână mut ca mormântul şi să-i acorde un răgaz.

Privirea i se opri dintr-odată.

Era ca şi cum gheaţa pârâia sub el.

Inima începu să-i bată mai repede.

Dar la final toţi suntem păcăliţi, Harry.

— Ce e? întrebă Øystein.

— Ce e ce?

— Arăţi de parcă ai… mă rog…

— …văzut o fantomă? întrebă Harry, apoi mai citi o dată, ca să fie sigur.

— Nu, răspunse Øystein.

— Nu?

— Nu, arăţi de parcă tocmai… te-ai trezit.

Harry ridică privirea din dosar şi se uită la Øystein. Şi o simţi.

Tulburarea. Dispăruse.

— Ai 60 la oră, îl avertiză Harry. Şi e gheţuş.

Oleg ridică uşor piciorul de pe acceleraţie.

— De ce nu conduci tu, că ai maşină şi permis?

— Pentru că tu şi Rakel şofaţi mai bine, răspunse Harry, mijindu-şi ochii să vadă prin lumina puternică a soarelui ce se reflecta în zăpada căzută pe dealuri şi depusă pe crengile copacilor.

Un indicator arăta că se află la patru kilometri de Åneby.

— Deci ar fi putut conduce şi mama?

— M-am gândit că ar fi util să vezi biroul unei poliţii locale. Ai putea

 383 

ajunge şi tu într-un asemenea loc într-o bună zi, să ştii.

Oleg frână în spatele unui tractor ce arunca zăpadă în spate în vreme ce pneurile cu lanţuri se înfigeau în asfalt.

— Vreau să ajung la Investigaţii Criminale, nu la ţară.

— Oslo e aproape la ţară, fiind doar la jumătate de oră distanţă.

— Am depus cerere pentru cursurile FBI de la Chicago.

Harry zâmbi.

— Dacă ai ambiţie, vreo doi ani într-un birou local n-ar trebui să te sperie. Fă stânga aici!

— Jimmy, zise bărbatul mătăhălos şi vesel ce stătea în faţa uşii sediului poliţiei din Nittedal, care se afla alături de biroul serviciilor sociale şi cel al forţelor de muncă, genul de clădire simplă şi modernă de servicii publice ca-n toată Norvegia.

Bronzul lui proaspăt îl făcea pe Harry să presupună că-şi petrecuse toată vacanţa de iarnă în Insulele Canare, chiar dacă faptul că se ducea cu gândul la „Lanzagrotty” se baza pe presupunerea tendenţioasă cu privire la destinaţiile de vacanţă ale oamenilor din Nittedal ale căror nume se terminau în „y”.

Harry îi strânse mâna.

— Mersi că ţi-ai făcut timp să discuţi cu noi într-o zi de sâmbătă, Jimmy! El e Oleg, student la Academia de Poliţie.