articuleze cu voce tare.

Luă următorul plic din teanc. Ca şi celelalte, fusese desfăcut şi conţinutul fusese verificat de către alt poliţist. Cel de aici purta logoul Facebook şi un timbru care indica faptul că fusese trimis de Serviciul de Expediţii Speciale, iar un ordin de arhivare fusese prins cu o agrafă de hârtie, pe care scria „Cazul vampiristului” lângă un număr de caz, plus numele lui Magnus Skarre şi semnătura lui lângă cuvintele responsabil de caz.

Truls Berntsen scoase conţinutul afară. Deasupra, se afla o scrisoare în engleză. Truls nu înţelegea chiar tot, însă destul ca să afle că era un ordin emis de tribunal şi că materialul ataşat avea printuri ale conturilor de Facebook ale tuturor victimelor ucise în cazul vampiristului, plus cel al lui Marte Ruud, rămasă în continuare dispărută. Frunzări hârtiile şi observă

că unele se lipiseră între ele, deci bănui că Skarre nu se uitase chiar la toate. Cazul fusese rezolvat şi făptaşul n-avea să mai fie cercetat vreodată.

Dar evident că lui Truls i-ar fi plăcut la nebunie să-l prindă pe nemernicul

 377 

de Skarre cu chiloţii în vine. Verifică numele persoanelor cu care luaseră

legătura victimele. Căută destul de optimist mai ales mesajele de pe Facebook trimise sau primite de Valentin Gjertsen sau Alexander Dreyer pe care l-ar fi putut acuza pe Skarre că le ratase. Cercetă pagină după

pagină, oprindu-se doar pentru a verifica expeditorii şi destinatarii. Oftă

când ajunse la final. Nicio greşeală aici. Singurele nume pe care le recunoscuse în afară de cele ale victimelor fuseseră vreo două pe care el şi Wyller le tăiaseră de pe listă pentru că vorbiseră la telefon. Şi cu siguranţă era perfect firesc că unii dintre cei cu care luaseră legătura telefonic, cum erau Ewa Dolmen şi acel Lenny Hell, fuseseră contactaţi pe Facebook.

Truls vârî documentele înapoi în plic, apoi se ridică şi se apropie de fişet. Trase sertarul de sus. Îi dădu drumul. Îi plăcea cum aluneca înapoi, cu un oftat, ca un tren de marfă. Până ce opri sertarul cu o mână.

Se uită la plic.

Dolmen, nu Hermansen.

Scotoci prin sertar până găsi dosarul cu interogatoriile din lista de contacte telefonice, apoi îl scoase şi-l duse odată cu plicul la masa de lucru. Răsfoi printurile până ce găsi iar numele. Lenny Hell. Truls îşi amintea numele pentru că-l ducea cu gândul la Lemmy, cu toate că tipul cu care discutase la telefon păruse destul de îngrozit, cu tremurul ăla în voce pe care atâţia oameni – indiferent de cât de nevinovaţi erau – îl căpătau când îi suna poliţia. Aşadar, Lenny Hell luase legătura pe Facebook cu Ewa Dolmen. Victima numărul doi.

Truls deschise dosarul cu interogatoriile. Găsi raportul cu scurta sa discuţie cu Lenny Hell. Şi cea cu proprietarul Åneby Pizza & Grill. Şi un bilet pe care nu-l înţelegea, în care Wyller anunţa că secţia de poliţie Nittedal dădea asigurări atât în privinţa lui Lenny, cât şi a proprietarului pizzeriei, confirmând că Lenny se aflase în restaurant în timpul uciderii Ewei Dolmen.

Elise Hermansen. Victima numărul unu.

Îl chestionaseră pe Lenny pentru că o sunase de mai multe ori pe Elise Hermansen. Şi luase legătura cu Ewa Dolmen pe Facebook. Iată greşeala!

Greşeala lui Magnus Skarre. Şi, posibil, greşeala lui Lenny Hell. Doar dacă

nu cumva era o coincidenţă. Femei şi bărbaţi singuri, de vârste asemănătoare, din aceeaşi zonă geografică, într-o ţară destul de slab

 378 

populată. Mai existau coincidenţe improbabile. Iar cazul era închis, deci nu mai era nimic de luat în considerare. Nu chiar. Dar, pe de altă parte…

Ziarele încă mai scriau despre vampirist. În SUA, Valentin Gjertsen îşi câştigase un obscur fan club, iar cineva cumpărase de la reprezentanţii lui legali drepturile de publicare a unei cărţi şi de ecranizare a poveştii sale de viaţă. Poate că nu mai era subiect de prima pagină, dar ar putea redeveni.

Truls Berntsen îşi scoase telefonul. Găsi numărul Monei Daa şi se uită la el.

Apoi se ridică, îşi luă haina şi porni spre lift.

Mona Daa îşi miji ochii şi îşi încordă braţele în vreme ce trăgea ganterele spre piept. Îşi imagina că-şi desface aripile şi că zboară departe de aici, cu braţele întinse la maximum. Peste parcul Frogner, peste Oslo.

Că poate vedea tot. Absolut tot.

Şi le arăta şi lor.

Văzuse un documentar despre fotograful ei preferat, Don McCullin, care devenise cunoscut ca reporter umanitar de război pentru că arătase cele mai hidoase aspecte ale oamenilor pentru a încuraja reflecţia şi căutarea sinelui, nu pentru senzaţii ieftine. Ea nu putea spune acelaşi lucru despre propria persoană. Şi o zgândărea ideea că există un cuvânt care nu fusese deloc pomenit în panoplia de sfinţi părtinitori a documentarului. Ambiţia. McCullin devenise cel mai bun şi întâlnise mii de admiratori în bătăliile sale, la propriu chiar. Colegi tineri, care voiau să fie ca el şi care auziseră legenda despre fotograful care a rămas alături de soldaţi în Hue, în timpul Ofensivei Tet, şi anecdote din Beirut, Biafra, Congo, Cipru. Un fotograf care înţelesese după ce tânjesc cel mai mult oamenii, adică recunoaştere şi faimă, şi totuşi nicio vorbă despre cum puteau să facă pe cineva să treacă prin cele mai crunte încercări şi să-şi asume riscuri la care altminteri n-ar fi visat. Şi – eventual – să comită

aceleaşi abuzuri asupra celor pe care-i includea în documentar, totul pentru a obţine poza perfectă, povestea cea mai tare.

Mona se arătase dispusă să intre într-o cuşcă şi să-l aştepte pe vampirist. Fără să le spună poliţiştilor şi, potenţial, salvând vieţile unor oameni. Ar fi fost uşor să dea alarma, cu toate că era aproape sigură că e urmărită. Un bilet strecurat discret Norei peste masă. Dar ea – ca-n fantezia sexuală a Norei în care se lăsa violată de Harry Hole – făcuse să

pară obligată să treacă prin acele întâmplări. Normal că îşi dorise.

 379 

Recunoaşterea, faima, privirile admiratoare ale colegilor mai tineri când avea să rostească discursul la acceptarea Premiului pentru Jurnalism, spunând, umilă, că e doar o fată norocoasă şi silitoare dintr-un orăşel din sud. Înainte de-a continua, ceva mai puţin umilă, vorbind despre copilărie, despre agresori, despre răzbunare şi ambiţie. Da, avea să iasă în faţă şi să

vorbească despre ambiţie, doar nu-i era frică să le spună cum era de fapt.

Şi voia să zboare. Să zboare.

— Ai nevoie de un pic mai multă rezistenţă.

Devenise mai greu să ridice greutăţile. Deschise ochii şi văzu două

mâini care împingeau uşor în jos greutăţile. Persoana stătea foarte aproape în spatele ei, aşa că în oglinda din faţa ei arăta precum un soi de Ganesha cu patru braţe.

— Hai, încă două! îi şopti în ureche.

O recunoscu. Vocea poliţistului. Iar acum ridică privirea şi-i văzu chipul deasupra ei. Zâmbea. Ochi albaştri sub un breton alb. Dinţi albi. Anders Wyller.

— Ce cauţi aici? întrebă ea, uitând să mai împingă cu braţele, dar tot simţind că zboară.

— Ce cauţi aici? întrebă Øystein Eikeland, punând o sticlă de bere de jumătate de litru pe tejghea în faţa clientului.

— Poftim?

— Nu tu, el, adăugă Øystein, făcând semn peste umăr cu degetul mare în direcţia bărbatului înalt tuns periuţă ce tocmai trecea în spatele barului şi umplea cezve-ul cu cafea şi apă.

— Nu mai pot face faţă la atâta cafea instant, răspunse Harry.

— Nu mai poţi face faţă la atâta timp liber, replică Øystein. Nu mai poţi face faţă faptului că stai departe de barul tău iubit. Auzi?

Harry se opri ca să asculte muzica rapidă şi ritmată.

— Nu, până nu începe să cânte, nu.