— Ei bine, nu e analiza completă, dar după cum poţi vedea acolo, există

o legătură între ADN-ul din păr şi profilurile ADN pe care le avem în baza de date a cazului vampiristului. Ca să fiu mai precis, profilul ADN 201.

— Da, am văzut.

— Nu ştiu cine este 201, dar ştim că nu e Valentin Gjertsen. Însă, având în vedere că e o potrivire parţială şi că n-am primit nicio veste de la tine, voiam să mă asigur că ai primit rezultatele. Pentru că presupun că vrei să

finalizăm analizele?

— Nu, mersi!

— Nu? Dar…

— Cazul e rezolvat, iar voi aveţi o groază de treabă ca să mai pierdeţi timpul şi cu asta. Apropo, printul acela i-a mai fost trimis şi altcuiva în afară de mine?

— Nu, văd că nu există nicio cerere legată de acest subiect. Vrei…?

— Nu, nu-i nevoie. Puteţi închide cazul. Vă mulţumesc pentru ajutor!

 368 

Partea a treia

 369 

34.

Sâmbătă, în timpul zilei

Masa Kanagawa folosi cleştii ca să ridice fierul încins din cuptor. Îl aşeză

pe nicovală şi începu să-l bată cu un ciocan mic. Acesta avea un model japonez tradiţional, cu un cap ce se ascuţea în faţă, în forma unei spânzurători. Masa preluase mica fierărie de la tatăl şi bunicul său, însă, ca mulţi alţi fierari din Wakayama, descoperise că e foarte greu să

supravieţuieşti din asta. Industria oţelului, care era de mult coloana vertebrală a economiei oraşului, se mutase în China, iar Masa fusese nevoit să se concentreze pe produse de nişă. Cum era katana, o sabie de samurai foarte populară în SUA, pe care el o producea la comandă pentru clienţi privaţi din toată lumea. Legea japoneză stipula că un săbier are nevoie de licenţă, cinci ani de ucenicie, şi putea face doar două săbii lungi pe lună, care trebuiau înregistrate la autorităţi. Masa era un simplu fierar care făcea săbii de calitate pentru o fracţiune din preţul cerut de săbierii cu licenţă, însă ştia că poate fi prins, aşa că era discret. Nici nu ştia şi nici nu voia să afle la ce foloseau clienţii săi săbiile, dar spera că pentru antrenament, ca decor sau pentru colecţii. Tot ce ştia era că îl ajutau să-şi hrănească familia şi să menţină mica fierărie activă. Fiului său îi spusese că

trebuie să îşi aleagă altă profesie, mai bine să înveţe, e prea greu să fii fierar şi răsplata prea neînsemnată. Fiul îi urmase sfatul, dar facultatea era costisitoare, aşa că Masa accepta orice comenzi. Cum era cea de acum, de a confecţiona o copie a unor dinţi de fier din epoca Heian. Erau pentru un client din Norvegia, iar acum era a doua oară când i se comanda acelaşi lucru. Prima oară se întâmplase cu şase luni în urmă. Masa Kanagawa nu cunoştea numele clientului, ci doar adresa unei căsuţe poştale. Însă era în regulă, obiectul fusese plătit în avans şi preţul cerut de Masa fusese foarte mare. Nu doar pentru că era o piesă complicată, să facă dinţii aceia mici să

se potrivească cu modelul trimis de client, ci pentru că i se părea greşit.

Nu putea să-şi explice de ce i se părea mai greşit decât să facă o sabie, dar când se uita la dinţii de fier se înfiora. Şi-n timp ce conducea spre casă pe autostrada 370, pe şoseaua cântătoare unde rizuri atent gândite şi imprimate în suprafaţa ei creau o melodie când maşina trecea peste ele, el nu mai auzea muzica aceea corală splendidă, liniştitoare. Auzea un

 370 

mârâit adânc, de avertizare, ce creştea şi tot creştea până se transforma într-un urlet. Un urlet ca de demon.

Harry se trezi. Îşi aprinse o ţigară şi rămase pe gânduri. Ce fel de trezire fusese? Nu era trezirea pentru mers la serviciu. Era sâmbătă, primul său curs după vacanţa de iarnă era abia luni, iar astăzi se ocupa Øystein de bar.

Nu era nici trezirea de unul singur. Rakel era întinsă alături. De-a lungul primelor săptămâni după ce se întorsese de la spital, ori de câte ori se întindea şi se uita la ea cum doarme, îi era groază că ea n-o să se trezească

şi că misteriosul „ceva” pe care doctorii nu reuşiseră să-l identifice urma să se întoarcă.

— Oamenii nu pot face faţă îndoielii, îi spusese Steffens. Le place să

creadă că eu şi cu tine ştim, Harry. Acuzatul e vinovat, diagnosticul e definitiv. Admiterea faptului că avem îndoieli este interpretată ca o recunoaştere a complexităţii misterului sau a limitărilor profesiei noastre.

Însă adevărul e că nu vom şti niciodată cu siguranţă ce-a fost în neregulă

cu Rakel. Numărul ei de celule din măduvă a fost iniţial uşor crescut, aşa că la început m-am gândit că e boală rară de sânge. Dar toate semnele au dispărut şi există o mulţime de indicii care sugerează un soi de otrăvire.

Caz în care nu mai trebuie să-ţi faci griji că o să revină. La fel ca şi acele crime ale vampiristului, nu crezi?

— Dar noi ştim cine le-a ucis pe acele femei.

— Ai dreptate. O analogie proastă.

Odată cu trecerea săptămânilor, intervalele dintre momentele în care se gândea că Rakel va avea o nouă criză crescuseră.

La fel şi cele în care se gândea că mai apăruse un vampirist care omora oameni ori de câte ori suna telefonul.

Deci nu era nici trezirea ca stăpânit de angoasă.

Aceasta avusese de câteva ori după moartea lui Valentin Gjertsen.

Destul de ciudat, nu în timp ce era chestionat de către cei de la Afaceri Interne, înainte să ajungă la concluzia că Harry nu poate fi învinuit că

trăsese, într-o situaţie nesigură, într-un criminal periculos care îl provocase. Abia după aceea începuseră Valentin şi Marte Ruud să-l bântuie în vise. Şi ea, nu el, îi şoptea în ureche: De aceea şi tu ai fost păcălit. Trebuia să-şi spună că acum era responsabilitatea celorlalţi să o

 371 

găsească. Şi, pe măsură ce săptămânile deveneau luni, vizitele lor deveniseră tot mai puţin frecvente. De ajutor era şi faptul că se întorsese la rutina sa atât la Academia de Poliţie, cât şi acasă, dar şi că nu se mai atingea de alcool.

Acum, în sfârşit, se afla unde trebuie. Pentru că era al cincilea tip. Se trezea mulţumit. Avea să copieze la nesfârşit ziua, cu serotonina la nivelul potrivit.

Harry se strecură cât de uşor putu din pat, îşi trase pantalonii şi coborî la parter, unde introduse în espresor capsula preferată a lui Rakel, apoi îl porni şi ieşi afară, pe trepte. Simţi cum zăpada îi înţeapă neplăcut tălpile goale, în vreme ce trăgea în plămâni aerul de iarnă. Oraşul înveşmântat în alb era în continuare învăluit în întuneric, însă o nouă zi se ivea la răsărit.

Aftenposten spunea că viitorul arăta mai luminos decât ne făceau ştirile să credem. Că, în pofida imaginii tot mai detaliate pe care o crea presa asupra crimelor, războiului şi atrocităţilor, cercetări recente arătau că

numărul celor care mureau ajunsese la un minim istoric şi tot scădea. Da, era posibil ca într-o bună zi crimele să dispară de tot. Mikael Bellman, a cărui numire ca ministru al Justiţiei urma să fie confirmată săptămâna viitoare, potrivit Aftenposten, comentase că nu era nimic în neregulă să-şi stabilească ţinte ambiţioase, dar că ţinta sa personală nu era o societate perfectă, ci una mai bună. Harry nu se putea abţine să zâmbească. Isabelle Skøyen era un sufleor talentat. Harry se uită iar la fraza care spunea că

într-o bună zi crimele o să dispară de tot. Oare de ce acest anunţ sforăitor îi declanşa anxietate, de care recunoştea că suferă – în pofida propriei mulţumiri de sine – în ultima lună, poate chiar mai mult? Crima.

Transformase lupta împotriva crimei în misiunea vieţii sale. Dar dacă avea succes, dacă dispăreau toate, nu dispărea şi el odată cu ele? Oare nu-şi îngropase o parte din sine odată cu Valentin? De aceea se trezise stând la marginea mormântului lui Valentin Gjertsen în urmă cu câteva zile? Sau dintr-un alt motiv? Ce spusese Steffens despre faptul că nu suntem în stare să facem faţă îndoielii? Oare lipsa răspunsurilor nu-i dădea pace? La naiba, Rakel se simţea mai bine, Valentin nu mai era, deci era timpul să

renunţe.