Lumina dispăru brusc, iar Harry îşi dădu seama că Valentin apăsase întrerupătorul din spatele tejghelei. Când se întoarse pentru prima dată
spre Harry, era prea întuneric pentru ca acesta să-i vadă faţa de sub
296
caschetă.
— Întoarcem armele când ajungem la trei, zise Valentin şi ridică mâna.
Unu, doi… trei.
Harry strânse patul cu stânga, apoi ţeava cu dreapta. Ridică pistolul în aer. Îl văzu pe Valentin procedând la fel. Părea că ţine un steag la o paradă
a copiilor de Ziua Constituţiei, cu patul roşu al unui Ruger Redhawk distingându-se de ţeava lungă a revolverului.
— Gata, vezi? făcu Valentin. Cine altcineva decât doi bărbaţi care chiar se înţeleg unul pe altul ar fi putut să facă asta? Îmi place de tine, Harry.
Chiar îmi place. Aşadar, acum începem să ne mişcăm…
Valentin porni pe lângă perete, iar Harry se îndreptă spre separeuri. Era atât de linişte, încât Harry auzea scârţâitul cizmelor lui Valentin când îşi dădeau târcoale unul altuia, supraveghindu-se reciproc precum doi gladiatori care ştiu că prima încleştare va aduce moartea unuia dintre ei.
Harry îşi dădu seama că ajunsese lângă bar când auzi huruitul jos al frigiderului, picuratul constant al chiuvetei şi bâzâitul ca de insectă al boxelor sistemului audio. Pipăi prin întuneric fără să-şi smulgă privirea de la silueta ce se profila pe fondul luminii proiectate de fereastră. Apoi ajunse în spatele tejghelei şi auzi zgomotele străzii când se deschise uşa, apoi paşi alergând până ce se stinseră cu totul.
Îşi scoase telefonul din buzunar şi-l apropie de ureche.
— Ai auzit?
— Am auzit tot, răspunse Oleg. Anunţ maşinile de patrulă. Descriere?
— Geacă neagră şi scurtă, pantaloni închişi la culoare, caschetă fără
niciun logo, însă pesemne că de ea a scăpat deja. Nu i-am văzut faţa. A fugit în stânga, către Thorvald Meyers gate, aşa că…
— …se îndreaptă către un loc cu multă lume şi trafic intens. Le spun acum.
Harry îşi lăsă telefonul să cadă în buzunar şi-şi coborî mâna pe umărul lui Mehmet. Nicio reacţie.
— Mehmet…
Nu mai auzea frigiderul şi amplificatorul. Ci doar picuratul constant.
Răsuci comutatorul care creştea intensitatea luminilor. Îl prinse pe Mehmet de păr şi-i ridică blând capul din chiuvetă. Faţa îi era palidă. Prea palidă.
Din gât îi ieşea ceva.
297
Arăta ca un pai de băut făcut din metal.
Picături roşii continuau să cadă dintr-un capăt, ajungând în chiuveta care era deja înfundată cu sânge.
298
25.
Marţi noapte
Katrine Bratt sări din maşină şi se îndreptă către banda întinsă în faţa barului Jealousy. Zări un bărbat care fuma sprijinit de una dintre maşinile de poliţie. Girofarurile albastre îi luminau alternativ chipul frumos-urât.
Femeia se înfioră şi se apropie de el.
— E frig, începu ea.
— Se apropie iarna, replică Harry, suflând fumul de ţigară în sus către lumina albastră.
— Se apropie Emilia.
— Mhm, de aia am uitat.
— Au spus că furtuna va lovi mâine capitala.
— Mhm!
Katrine se uita la el, gândindu-se că până acum văzuse toate versiunile lui Harry. Dar nu şi pe asta. Atât de goală, de zdrobită, de resemnată. Ar fi vrut să-l mângâie pe obraz şi să-l strângă în braţe. Dar nu putea. Existau atâtea motive pentru care nu putea!
— Ce s-a întâmplat aici?
— Valentin avea un Ruger Redhawk şi m-a făcut să cred că negociem pentru viaţa cuiva. Însă Mehmet era deja mort când am ajuns eu. Un tub de metal înfipt în artera carotidă. Fusese golit de sânge ca un afurisit de porc. Doar pentru că el… pentru că eu…
