paharul cu Daiquiri.
290
Era la al cincilea. Pretindea că, dacă le pregătise el, puteau fi considerate probe de încercare în ucenicia sa ca barman, prin urmare, o investiţie deductibilă fiscal. Pentru că i se cuvenea reducere de angajat şi intenţiona să ceară restituirea taxelor la preţ întreg, el de fapt obţinea profit din beţie.
— Aş vrea să mă opresc, însă ar trebui să-mi mai fac unul dacă vreau să
am suficient pentru chirie, mormăi el.
— Eşti mai bun client decât barman, zise Mehmet. Nu că ai fi un barman inutil, doar că eşti cel mai bun client pe care l-am avut…
— Mersi, dragă Mehmet, eu…
— …iar acum te duci acasă.
— Da?
— Da.
Ca să-i arate că vorbeşte serios, Mehmet opri muzica.
Øystein deschise gura, ca şi cum voia să spună ceva, credea că poate să
formeze cuvinte doar deschizând gura, însă nu se întâmplă. Încercă din nou, apoi închise gura şi doar aprobă din cap. Îşi încheie jacheta de taximetrist, după care se lăsă să alunece de pe taburetul de bar şi porni destul de nesigur spre uşă.
— Niciun bacşiş? strigă Mehmet zâmbind.
— Bacşişurile nu sunt dec… deluct… nu sunt bune.
Mehmet luă paharul lui Øystein, puse un pic de detergent de vase în el şi-l clăti la robinet. În seara asta n-avusese suficienţi clienţi ca să
folosească maşina de spălat vase. Ecranul telefonului se lumină sub tejghea. Era Harry. Cât se ştergea pe mâini ca să-i răspundă, îşi dădu brusc seama că era ceva în neregulă cu timpul. Timpul scurs între momentul când Øystein deschisese uşa şi când aceasta se închisese la loc. Durase ceva mai mult decât de obicei. Cineva ţinuse uşa deschisă câteva secunde.
Ridică privirea.
— O seară liniştită? întrebă bărbatul care se aşezase la bar.
Mehmet încercă să inspire ca să poată răspunde, dar nu izbuti.
— Liniştea e bună, continuă Valentin Gjertsen.
Pentru că el era. Bărbatul din camera cu aburi.
Mehmet întinse neauzit mâna spre telefon.
— Te rog să nu răspunzi la ăla şi am să-ţi fac o favoare.
Mehmet n-ar fi acceptat favoarea dacă spre el n-ar fi fost aţintit un
291
revolver enorm.
— Mersi, n-ai fi făcut decât să regreţi!
Bărbatul privi în jur.
— Păcat că n-ai niciun client! Pentru tine, adică. Mie-mi convine de minune, înseamnă că am parte de toată atenţia ta. Presupun că oricum aş
fi avut-o, cred că eşti curios ce vreau. Dacă am venit pentru un pahar sau ca să te ucid. Am dreptate?
Mehmet încuviinţă încet.
— Da, e o îngrijorare firească având în vedere că eşti singura persoană
în viaţă care mă poate identifica. E un fapt, apropo. Până şi chirurgul plastician care… în fine, gata cu asta! Oricum, îţi fac o favoare, pentru că
n-ai răspuns la telefon, iar chestiunea aia cu anunţarea poliţiei e de aşteptat de la o persoană responsabilă social. Nu crezi?
Mehmet încuviinţă iar. Şi încercă să alunge un gând inevitabil. Că urma să moară. Creierul său încerca disperat să găsească alte posibilităţi, însă
revenea la aceeaşi idee: o să mori. Dar, ca un răspuns la gândurile sale, în geamul de lângă uşă se auzi un ciocănit. Mehmet se uită pe lângă
Valentin. O pereche de mâini şi un chip familiar erau presate de geam, în încercarea de-a se uita înăuntru. Intră, pentru numele lui Dumnezeu, intră!
— Nu mişca! rosti calm Valentin, fără să se întoarcă.
Trupul său ascundea revolverul, aşa că persoana de la geam nu-l vedea.
