Harry se ridică în picioare.
— Presupun că o să fiu anunţat când o veţi trezi. Ar fi bine să vadă un chip familiar când va deschide ochii, nu?
— E un motiv bun. Spune-i lui Oleg să mă caute dacă vrea să afle ceva!
Harry porni spre intrarea principală a spitalului. Zgribulit de frigul de afară, trase două fumuri din ţigară, îşi dădu seama că n-are niciun gust, o stinse şi se grăbi înăuntru.
— Cum merge, Antonsen? îl întrebă pe poliţistul de gardă în faţa salonului 301.
— Bine, mersi! răspunse Antonsen. E o poză cu tine în VG.
— Chiar?
— Vrei s-o vezi?
Antonsen îşi scoase smartphone-ul.
— Nu, dacă nu arăt deosebit de bine.
Antonsen chicoti.
— Atunci poate că nu vrei s-o vezi. Părerea mea e că începi să pierzi
289
controlul la Investigaţii Criminale. Să ameninţi bătrâni de 90 de ani cu pistolul şi să foloseşti barmani pe post de spioni.
Brusc, Harry se opri cu mâna pe clanţă.
— Ce-ai zis la urmă?
Antonsen îşi ridică telefonul în faţa ochilor mijiţi, având evident probleme cu vederea. Citise „Barm…” înainte ca Harry să-i smulgă
telefonul din mână.
Harry se holbă le ecran.
— Futu-i, futu-i! Antonsen, ai maşină?
— Nu, merg cu bicicleta. Oslo e mic şi mai fac şi un pic de mişcare, aşadar…
Harry îi aruncă telefonul în poală lui Antonsen şi smuci uşa salonului 301. Oleg ridică privirea ca să-l vadă pe Harry înainte de a şi-o coborî la loc în carte.
— Oleg, ai maşină – trebuie să mă duci în Grünerløkka. Acum.
Oleg pufni fără să-şi ridice privirea.
— Da, bine!
— N-a fost o rugăminte, ci un ordin. Haide!
— Un ordin?
Faţa i se schimonosi de furie.
— Nici măcar nu eşti tatăl meu. Slavă Domnului!
— Ai avut dreptate. Gradul întrece totul. Eu, inspector-şef, tu, cadet de poliţie. Deci şterge-ţi lacrimile şi mişcă-ţi curul!
Oleg se holba la el, mut de uimire.
Harry se întoarse şi porni grăbit pe hol.
Mehmet Kalak abandonase Coldplay şi U2 şi acum îl încerca pe Ian Hunter pe clientul său.
Din boxe răsuna All the Young Dudes.
— Ei bine? întrebă Mehmet.
— Deloc rău, însă David Bowie se descurcă mai bine, răspunse clientul.
Mai precis, Øystein Eikeland, care îşi ocupase poziţia de partea cealaltă
a tejghelei de când rămăsese fără job. Şi, pentru că rămăseseră doar ei doi în local, Mehmet dăduse volumul mai tare.
— Nu contează cât de tare îl dai pe Hunter! răcni Øystein, apoi îşi ridică
