Truls ridică privirea şi o văzu pe Ulla uitându-se la ceasul de la mână cu o expresie de adâncă îngrijorare.
— Sigur că nu, replică el.
— Sper să putem sta mai mult data viitoare.
Truls reuşi să nu întrebe când avea să fie acea dată viitoare. Abia se ridică, încercând să n-o ţină în braţe mai mult decât îl ţinea ea. Apoi se aşeză greoi pe scaun după ce uşa se închise în urma ei. Simţea cum îi creşte furia. O furie grea, lentă, dureroasă şi minunată.
— Încă o bere?
Olsen se apropiase pe neauzite de el.
— Da. De fapt, nu. Trebuie să dau un telefon. Încă mai funcţionează?
Făcu semn spre cabina cu uşă de sticlă în care Mikael pretindea că o futuse pe Stine Michaelsen în timpul unei petreceri studenţeşti, când localul era atât de aglomerat, încât nimeni nu mai vedea ce se petrece mai jos de piept. Ulla, cel mai puţin dintre toţi, căci stătea la coadă la bar ca să
le cumpere bere.
— Sigur.
Truls intră în cabină şi căută numărul pe telefonul mobil.
Apăsă butoanele pătrate strălucitoare ale telefonului fix.
Aşteptă. Se hotărâse să poarte o cămaşă strâmtă pentru a-şi scoate în evidenţă pectoralii şi bicepşii lucraţi, plus o talie mai îngustă decât probabil îşi amintea Ulla. Însă ea abia dacă îi aruncase o privire. Truls îşi umflă pieptul şi-şi simţi umerii atingând ambii pereţi ai cabinei, care era încă şi mai strâmtă decât blestematul de birou în care-l înghesuiseră
astăzi.
Bellman. Bratt. Wyller. Hole. Puteau să ardă cu toţii în iad.
— Mona Daa.
— Berntsen. Cât vei plăti ca să afli ce s-a întâmplat astăzi în realitate la băi?
283
— Ai şi-un mic teaser?
— Dap. Poliţia din Oslo riscă viaţa unui barman nevinovat pentru a-l prinde pe Valentin.
— Cred că putem ajunge la o înţelegere.
Bărbatul şterse condensul format pe oglinda din baie şi se uită la propria imagine.
— Cine eşti? Cine eşti? şopti.
Închise ochii. Îi deschise la loc.
— Sunt Alexander Dreyer. Dar îmi poţi spune Alex.
Din livingul din spatele său auzi un râs isteric. Ceva ce aducea mai degrabă cu o maşină sau un elicopter, apoi ţipetele îngrozite ce marcau trecerea de la „Vorbeşte cu mine!” la „Respiră!” Acele ţipete încercase el să le smulgă, însă nimeni nu voise să ţipe aşa.
Condensul aproape dispăruse de pe oglindă. El era în sfârşit curat. Şi putea să vadă tatuajul. O mulţime de oameni, majoritatea femei, îl întrebaseră de ce alesese să-i fie tatuat un demon pe piept. Ca şi cum el alesese. Nu ştiau nimic. Absolut nimic despre el.
— Cine eşti tu, Alex? Sunt manager de daune la Storebrand. Nu, nu vreau să discut despre asigurări, mai bine să vorbim despre tine. Tu ce faci, Tone? Ţi-ar plăcea să ţipi pentru mine în timp ce-ţi tai sfârcurile şi le mănânc?
Merse din baie în living şi se uită la poza de pe birou, de lângă cheia albă. Tone. Era de doi ani pe Tinder şi locuia pe Professor Dahis gate.
Lucra la o seră horticolă şi nu era chiar atât de atrăgătoare. Era cam plinuţă. Ar fi preferat-o mai slabă. Marte era subţirică. De Marte îi plăcea.
Îi stătea bine cu pistrui. Dar Tone… Îşi trecu mâna peste patul roşu al revolverului.
Planul nu se schimbase, chiar dacă astăzi aproape că fusese gata să se destrame. Nu-l recunoscuse pe tipul care venise la hararet, dar evident că
acela îl recunoscuse. Pupilele i se dilataseră, devenise evident că şi pulsul îi crescuse şi rămăsese ca paralizat acolo, lângă uşă, înainte să se repeadă
afară. Dar nu înainte ca aerul să se încarce cu mirosul fricii lui.
Ca de obicei, parcase maşina pe trotuar la mai puţin de 100 de metri de uşa din spate, care dădea pe o străduţă puţin circulată. Nu frecventase niciodată în mod regulat o baie publică fără o astfel de rută de scăpare.
284
Sau una care să nu fie curată. Şi nu intrase niciodată într-o baie fără să
aibă cheile în buzunarul halatului.
Se întrebă dacă ar trebui să o împuşte pe Tone după ce-o muşca. Doar ca să creeze un pic de confuzie. Să vadă ce fel de titluri o să genereze. Dar ar încălca regulile. Iar celălalt era deja furios pe el pentru că le încălcase cu ospătăriţa.
