Harry încetă să mai respire. Da, se gândi el. Mor. Şi simţi că nici ea nu mai respira.

Hallstein Smith auzea vântul şuierând prin burlanele de afară şi simţea cum curentul pătrunde direct prin perete. Chiar dacă izolaseră pereţii cât de bine putuseră, era şi avea să rămână un hambar. Emilia. Auzise de un roman publicat în timpul războiului despre o furtună numită Maria şi că

acesta era motivul pentru care uraganele primeau nume feminine. Dar asta se schimbase după ce în anii 1970 se răspândise ideea de egalitate între sexe şi oamenii insistaseră că aceste dezastre ar trebui să aibă şi nume masculine. Se uită la chipul zâmbitor de deasupra simbolului Skype de pe ecranul mare al computerului. Vocea era uşor desincronizată cu mişcarea buzelor:

— Cred că asta a fost, mulţumim că ne-aţi fost alături, domnule Smith!

Şi trebuie să fie foarte târziu şi pentru dumneavoastră, nu? Aici, în LA, este aproape 3 dimineaţa. Cât e în Suedia?

— Norvegia. Aproape miezul nopţii. Nicio problemă, sunt foarte bucuros că presa a înţeles în sfârşit că vampirismul este real şi că e interesată de el.

Încheiară discuţia, iar Smith îşi deschise iar e-mailul.

Avea 13 mesaje necitite, însă vedea după expeditori şi după subiecte că

sunt cereri pentru interviuri şi invitaţii să ţină discursuri. Nu-l deschisese nici pe cel de la Psychology Today. Pentru că ştia că nu e urgent. Pentru că

voia să-l păstreze. Să-l savureze.

Se uită la ceas. Îi culcase pe copii la 20:30, apoi băuse o ceaşcă de ceai la masa din bucătărie alături de May, ca de obicei, recapitulându-şi fiecare ziua, împărtăşindu-şi micile bucurii şi scăpând totodată de micile frustrări.

În ultimele zile el avusese mai multe să-i spună ei decât invers, însă

avusese grijă ca şi aspectele mai mărunte, dar nu mai puţin importante ale casei să primească la fel de multă atenţie. Pentru că ce spunea el era adevărat:

— Vorbesc prea mult, iar tu poţi citi tot în ziare despre acest vampirist mizerabil, scumpo.

Se uită pe geamul pe care nu se distingea decât colţul fermei în care acum dormeau toţi cei pe care-i iubea. Peretele scârţâi. Luna se strecura după şi de după nori, plutind din ce în ce mai repede pe cer, iar crengile

 344 

golaşe ale stejarului uscat de pe câmp fluturau ca şi cum voiau să-i avertizeze că se apropie ceva, că o să fie mai multă distrugere şi moarte.

Deschise e-mailul care-l invita să ţină un discurs-cheie la conferinţa de psihologie din Lyon. Aceeaşi conferinţă care-i respinsese noţiunile abstracte cu un an în urmă. Deja formula în minte un răspuns prin care le mulţumea şi le spunea că e o onoare să fie solicitat, dar avea alte priorităţi la conferinţe mai importante şi, prin urmare, trebuia să refuze această

ocazie, însă o invitaţie pentru o dată ulterioară era binevenită. După care chicoti şi clătină din cap. Nu avea niciun motiv să se umfle în pene, acest interes brusc faţă de vampirism avea să se stingă de îndată ce se vor opri atacurile. Acceptă invitaţia, conştient că ar fi putut întreba mai multe despre călătorie, cazare şi onorariu, însă nu se mai sinchisi. Obţinea ce voia, adică doar să fie ascultat, ca toţi să i se alăture în această călătorie în labirintul psihicului uman, să-i fie recunoscută munca, aşa încât, împreună, să poată înţelege şi să contribuie la binele oamenilor. Asta era tot. Se uită la ceas. 23:57. Auzi un zgomot. Evident, ar fi putut fi vântul.

Deschise pe ecran aplicaţia pentru camerele de supraveghere. Prima imagine pe care o văzu provenea de la camera montată la poartă. Aceasta era deschisă.

Truls îşi drese glasul.

Ea îl sunase. Îl sunase Ulla.

Puse detergent în maşina de spălat vase şi clăti două pahare de vin, căci încă mai avea sticla pe care o cumpărase în seara când se întâlniseră

la Olsen’s. Îndoi cele două cutii de pizza goale şi încercă să le împingă în sacul de gunoi, însă acesta se sfâşie. La naiba! Le ascunse în spatele găleţii şi mopului din dulap. Muzică. Oare ce-i plăcea? Încercă să se gândească la vremurile de demult. Auzea ceva în cap, dar nu era sigur ce anume. Ceva despre baricade. Duran Duran? În fine, ceva de genul A-ha. Şi avea primul album al formaţiei A-ha. Lumânări. La naiba! Doar mai adusese femei aici, însă atunci atmosfera nu fusese deloc importantă.

Olsen’s era chiar în centrul cartierului. Chiar dacă era pe cale să

înceapă o furtună, n-ar fi fost deloc greu să facă rost de un taxi într-o seară de miercuri; ea ar putea ajunge în orice clipă, ceea ce însemna că nu mai apuca să facă un duş, doar să-şi clătească un pic scula şi subsuorile.

Sau subsuorile şi scula, în ordinea asta. Futu-i, ce stresat era! Plănuise o

 345 

seară liniştită alături de Megan Fox în tinereţe, apoi îl sunase Ulla şi-l întrebase dacă e în regulă să-i facă o mică vizită. Oare ce voise să spună

printr-o mică vizită? Că urma să-i dea cu tifla, ca data trecută? Tricou. Cel din Thailanda, cu „Same Same, But Different”? Poate că ei n-avea să i se pară comic. Şi poate că Thailanda avea s-o ducă cu gândul la vreo boală

venerică. Dar tricoul Armani de la MBK din Bangkok? Nu, materialul sintetic avea să-l facă să transpire, iar ea o să ştie că e doar o imitaţie ieftină. Truls scoase un tricou alb marcă necunoscută şi se repezi în baie.

Văzu că toaleta avea nevoie de o frecare cu peria. Dar mai întâi…

Stătea în faţa vasului de toaletă, cu scula în mână, când auzi soneria.

Katrine se zgâia la telefonul care vibra.

Era aproape miezul nopţii, vântul prinsese putere în doar câteva minute, iar rafalele scoteau acum zgomote ce aduceau cu urlete, gemete şi pocnete afară, însă Harry dormea tun.

Răspunse.

— Sunt Hallstein Smith.

Glasul lui şoptit părea supărat.

— Văd. Care-i treaba?

— E aici.

— Poftim?

— Cred că e Valentin.

— Ce tot zici acolo?

— Cineva a deschis poarta, iar eu… Of, Dumnezeule, aud uşa de la hambar. Ce să fac?

— Nu face nimic… Încearcă… Poţi să te ascunzi?

— Nu. Îl văd pe camera de afară. Iisuse Hristoase, el e!

Smith părea că plânge.