— Da, dar e adevărat, nu-i aşa?

Ulla ridică iar paharul cu vin.

— Da, presupun că este.

— Te înşală?

— Liz!

— Nu prea e un secret…

— Ce nu e un secret?

— Că lui Mikael îi plac doamnele. Haide, Ulla, doar nu eşti atât de naivă!

Ulla oftă.

— Poate că nu. Dar ce-ar trebui să fac?

— Ce fac şi eu, răspunse Liz, luând sticla de vin alb din frapieră şi umplând ambele pahare. Fă-l şi tu să se simtă la fel ca tine! Noroc!

Ulla simţea că trebuie să treacă pe apă.

— Am încercat, dar pur şi simplu nu pot s-o fac.

— Mai încearcă!

— Şi la ce-ar servi?

— Îţi vei da seama abia după ce-ai făcut-o. Nimic nu repară mai bine o viaţă sexuală şubredă de-acasă cum o face o tăvăleală de-o noapte cu adevărat proastă.

Ulla râse.

— Nu-i vorba de sex, Liz.

— Atunci, de ce?

— E… sunt… geloasă.

— Ulla Swart geloasă? Nu-i posibil să fii atât de frumoasă şi geloasă.

— Păi, chiar sunt, protestă Ulla. Şi mă doare. Foarte rău. Vreau să mă

răzbun.

— Normal că vrei să te răzbuni, soro! Loveşte-l unde-l doare… Adică…

Împrăştiară vin în toate părţile când pufniră amândouă în râs.

— Liz, eşti beată!

— Sunt beată şi fericită, doamnă soţie a şefului poliţiei. În vreme ce tu eşti beată şi nefericită. Sună-l!

— Pe Mikael? Acum?

 340 

— Nu pe Mikael, tâmpito! Sună-l pe norocosul care va primi nişte păsărică la noapte!

— Poftim? Liz, nu!

— Ba da, fă-o! Sună-l acum!

Liz arătă spre cabina telefonică de lângă perete.

— Sună-l de-acolo, că o să te poată auzi! De fapt, s-ar potrivi perfect cu situaţia.

— S-ar potrivi? râse Ulla, apoi se uită la ceas.

Trebuia să plece acasă curând.

— De ce?

— De ce? Ce pizda mă-sii, Ulla? Pentru că acolo a futut-o atunci Mikael pe Stine Michaelsen, nu?!

— Ce este? întrebă Harry, care simţea cum se învârte camera cu el.

— Ceai de muşeţel, răspunse Katrine.

— Muzica, adăugă Harry, simţind cum puloverul de lână de împrumut îi zgâria pielea.

Hainele sale erau atârnate la uscat în baie şi, în pofida uşii închise, tot mai simţea mirosul împuţit al băuturilor tari. Deci simţurile îi funcţionau, cu toate că se învârtea camera cu el.

— Beach House. Ce, nu i-ai mai auzit până acum?

— Nu ştiu. Asta-i problema. Încep să-mi scape lucruri.

Percepea pliurile aspre ale cearşafului de sub el, care acoperea patul scund, lat de aproape doi metri, singura piesă de mobilier în afară de un birou şi un scaun, plus o combină stereo desuetă cu o lumânare deasupra.

Harry presupunea că atât puloverul, cât şi combina îi aparţineau lui Bjørn Holm. Muzica părea să plutească prin cameră. Harry mai avusese de câteva ori senzaţia asta: când fusese pe buza prăpastiei intoxicării cu alcool şi începea să răzbească iarăşi la suprafaţă, trecând prin aceleaşi stadii în drumul spre lumină pe care le străbătuse când se afundase iniţial.

— Bănuiesc că aşa stau lucrurile, răspunse Katrine. Începem să le avem pe toate, apoi începem să le pierdem, puţin câte puţin. Forţa. Tinereţea.

Viitorul. Pe cei de care ne place…

Harry încercă să îşi amintească ce voia să-i spună lui Katrine, însă îi tot scăpa. Rakel. Oleg. Şi, exact în clipa în care lacrimile începeau să iasă la iveală, le simţi împinse înapoi de furie. Sigur că-i pierdem pe toţi cei pe