El era. Bărbatul care intrase în bar în seara aceea.
Să fugă direct afară sau să se aşeze şi să aştepte o vreme? La urma urmei, tipul îl văzuse deja pe Mehmet uitându-se la el, iar dacă ar fi ieşit imediat nu cumva ar fi devenit suspicios?
Mehmet rămase la locul său lângă uşă.
Simţea că aburul pe care îl respira îi îngustează căile respiratorii. Nu mai putea aştepta mult, trebuia să iasă. Mehmet împinse uşa uşor şi se strecură afară. O luă la fugă pe gresia alunecoasă, făcând paşi scurţi şi atenţi ca să nu cadă, şi ajunse la vestiar. Înjură în timp ce se căznea cu codul încuietorii. Patru numere. 1683. Asediul Vienei. Anul în care Imperiul Otoman conducea lumea, sau măcar partea care merita condusă.
Când n-a mai putut să se extindă, iar de atunci a început declinul.
Înfrângere după înfrângere. De asta alesese acel an, deoarece, cumva, îi reflecta propria poveste, în care avusese totul şi-l pierduse mai apoi? În cele din urmă izbuti să descuie lacătul. Îşi înhăţă telefonul, apăsă câteva
267
butoane şi-l duse la ureche. Se uită la uşa dinspre băi, care se închisese la loc, aşteptându-se din clipă în clipă ca bărbatul să se repeadă afară şi să-l atace.
— Da?
— E aici, şopti Mehmet.
— Sigur?
— Da. În hararet.
— Rămâi cu ochii pe el, ajungem în 15 minute!
— Ce ai făcut? întrebă Bjørn Holm, ridicându-şi piciorul de pe ambreiaj când semaforul se făcu verde pe Hausmannsgate.
— Am angajat un civil voluntar ca să supravegheze baia turcească din Sagene, răspunse Harry, uitându-se în oglinda laterală a legendarului Volvo Amazon din 1970 al lui Bjørn Holm.
Alb la origine, vopsit mai apoi în negru, cu o dungă de raliuri în picăţele peste plafon şi portbagaj. Maşina din spate dispăru într-un nor de gaze de eşapament negre.
— Fără să ne întrebi şi pe noi?
Bjørn apăsă claxonul şi depăşi un Audi pe prima bandă.
— Nu facem totul chiar ca la carte, deci nu există niciun motiv pentru care să deveniţi vreunul complice.
— Sunt mai puţine semafoare dacă o iei pe Maridalsveien, interveni Wyller de pe bancheta din spate.
Bjørn schimbă într-o viteză inferioară şi viră la dreapta. Harry simţi apăsarea centurii de siguranţă în trei puncte instalată pe Volvo pentru prima oară, dar care nu putea fi slăbită, aşa că abia te puteai mişca.
— Smith, cum eşti? strigă Harry peste mugetul motorului.
În mod obişnuit n-ar fi adus un consultant extern într-o operaţiune activă ca asta, dar în ultima clipă hotărâse să-l ia şi pe Smith, în caz că
urmau să se trezească într-o situaţie cu luare de ostatici, eventualitate în care abilitatea psihologului de a-l citi pe Valentin s-ar fi putut dovedi utilă.
Aşa cum o citise pe Aurora. Ori pe Harry.
— Un pic de rău de mişcare, dar asta-i tot, răspunse Smith, zâmbind anemic. Ce-i mirosul ăsta?
— Ambreiaj vechi, radiator de căldură şi adrenalină, răspunse Bjørn.
— Ascultaţi aici! interveni Harry. Vom ajunge acolo în două minute,
268
deci vă repet: Smith, tu rămâi în maşină. Eu şi Wyller vom intra pe uşa din faţă, Bjørn va păzi uşa din spate. Ai spus că ştii unde e?
— Dap, răspunse Bjørn. Omul tău e încă la post?
Harry aprobă dând din cap şi-şi lipi telefonul de ureche. Opriră în faţa unei clădiri vechi de cărămidă. Harry studiase planul. Era o fostă fabrică ce momentan adăpostea o tipografie, câteva birouri, un studio de înregistrări şi hamamul, şi mai avea o singură uşă în afară de cea principală.
— Toată lumea pregătită? întrebă Harry, răsuflând uşurat după ce-şi desfăcu centura de siguranţă. Îl vrem în viaţă. Dar dacă nu-i posibil…
Ridică privirea către ferestrele sclipitoare situate de ambele părţi ale intrării principale, în vreme ce îl auzea pe Bjørn recitând pe un ton coborât:
— Poliţia, stai că trag, apoi trag în nemernic! Poliţia, stai că trag, apoi…
— Să-i dăm bătaie! rosti Harry.
Coborâră din maşină, trecură trotuarul şi se despărţiră în faţa uşii din faţă.
Harry şi Wyller urcară cele trei trepte şi trecură apoi de o uşă grea.
Holurile din interior miroseau a amoniac şi a cerneală tipografică. Două uşi aveau plăcuţe aurii strălucitoare cu un scris plin de detalii: firme mici de avocatură, pline de optimism, care nu-şi permiteau chiria din centrul oraşului. Pe cea de-a treia uşă se afla un semn anonim pe care scria CAGALOGLU HAMAM, atât de anonim, încât dădea impresia că nici nu-şi doresc clienţi care nu ştiau unde se află.
