pironiţi în tavan. Emana un miros pe care iniţial Katrine nu reuşi să-l identifice, aşa că se aplecă mai mult. Lavandă.

Katrine îşi scoase telefonul, formă un număr şi i se răspunse imediat.

— L-aţi prins?

Bjørn Holm avea răsuflarea tăiată.

— Nu, răspunse ea. Dar avem un trup de femeie aici.

— Moartă?

— Nu vie, în orice caz.

— La naiba! E Marte Ruud? Stai un pic, ce vrei să spui că „nu vie”?

— Nici moartă, nici vie.

— Poftim…?

— E o păpuşă gonflabilă.

— O ce?

— O păpuşă pe care-o fuţi. Una scumpă, după cum arată, făcută în Japonia, foarte realistă. Iniţial am crezut că-i o persoană. Alexander Dreyer e Valentin Gjertsen, măcar atât; am găsit dinţii de fier aici. Aşa că

va trebui să aşteptăm, să vedem dacă apare. Vreo veste de la Harry?

— Nu.

 330 

Privirea lui Katrine căzu pe un umeraş şi pe o pereche de chiloţi ce zăceau pe podea în faţa şifonierului.

— Nu-mi place deloc, Bjørn. Nu era nici la spital.

— Nimănui nu-i place. Să emitem o alertă?

— Pentru Harry? Care crezi că ar fi rostul?

— Ai dreptate. Ascultă, nu deranjaţi prea mult lucrurile, ar putea exista dovezi legate de Marte Ruud acolo.

— Bine, dar am senzaţia că toate dovezile au fost deja îndepărtate.

Judecând după cum arată apartamentul, Harry a avut dreptate: Valentin este extrem de curat şi de îngrijit.

Privirea i se îndreptă iarăşi la umeraş şi la chiloţi.

— Bagă de seamă…

— Ce? întrebă Bjørn.

— Futu-i! înjură Katrine.

— Ce înseamnă asta?

— Şi-a aruncat în grabă nişte haine într-o geantă şi a înşfăcat nişte obiecte de toaletă din baie. Valentin ştia că venim…

Valentin deschise uşa şi văzu cine-şi târâia paşii prin faţa ei.

Îngrijitoarea, care stătuse aplecată peste cardul ce deschidea uşa camerei sale de hotel, se îndreptă de spate.

— Ah, scuze! zâmbi femeia. Nu ştiam că această cameră e ocupată.

— Iau eu alea, zise el, şi luă prosoapele din mâna ei. Şi ai putea face curăţenie încă o dată?

— Poftim?

— Nu-mi place cum s-a făcut curat. Au rămas urme de degete pe geam.

Te rog să faci iar curat în cameră, să zicem peste o oră?

Chipul ei surprins dispăru în spatele uşii pe care el i-o închise în faţă.

Lăsă prosoapele pe măsuţa de cafea, se aşeză în fotoliu şi îşi deschise geanta.

Sirenele amuţiseră de tot. Dacă pe ele le auzise, poate că ei erau deja în apartamentul său, la nu mai mult de doi kilometri de Sinsen, în linie dreaptă. Trecuse deja o jumătate de oră de când celălalt bărbat sunase ca să-i spună că poliţia ştia deja unde e el, ce nume foloseşte şi că trebuie să

scape de-acolo. Valentin îşi luase doar lucrurile importante, abandonându-şi maşina acolo, dat fiind că acum ştiau pe ce nume era

 331 

înmatriculată.

Scoase dosarul din geantă şi începu să-l frunzărească. Se uită la imagini şi la adrese. Şi-şi dădu seama că, pentru prima oară de foarte mult timp încoace, nu ştia ce să facă.

Auzi în minte glasul psihologului:

…doar un pervers mizerabil care acum a scăpat atât de rău de subcontrol, încât foarte curând va face o mare greşeală.

Valentin Gjertsen se ridică şi se dezbrăcă. Luă prosoapele şi merse în baie. Porni apa caldă la duş. Rămase în faţa oglinzii şi aşteptă ca apa să

devină opărită, în timp ce urmărea cum condensul se împrăştia pe oglindă. Se uită la tatuaj. Îşi auzi telefonul sunând şi ştiu că e el. Raţiunea.

Salvarea. Cu instrucţiuni şi ordine noi. Să îl ignore? Sosise timpul să taie cordonul ombilical, firul ce îl lega de pluta de salvare? Să se elibereze complet?

Îşi umplu plămânii cu aer. Şi urlă.