deloc mai puţin speriaţi sau mai puţin singuri când o făcuse. Nici măcar cei pe care îi iubise. Acum, evident că n-avuseseră timp să-l iubească la rândul lor, însă fuseseră înconjuraţi de iubire. Se gândi la Marte Ruud. Ar fi trebuit să o trateze mai bine, nu să se înfrâneze. Spera că acum era deja moartă şi că se întâmplase rapid şi fără durere.

Auzi duşul dincolo de perete şi vocile de la radio în telefonul său.

— …când vampiristul este descris în anumite lucrări ale literaturii academice ca fiind inteligent, fără semne de afecţiuni psihice sau patologie socială, se creează impresia că avem de-a face cu un duşman puternic şi periculos. Însă aşa-numitul Vampir din Sacramento, vampiristul Richard Chase, e probabil o comparaţie mai potrivită cu Valentin Gjertsen.

Ambii demonstrează tulburări mentale de la o vârstă fragedă, enurezis nocturn, fascinaţie pentru foc, impotenţă. Amândoi sunt diagnosticaţi cu paranoia şi schizofrenie. Chase a adoptat consumul de sânge de animal, care e mai frecvent. De asemenea, şi-a injectat sânge de găină şi s-a îmbolnăvit. Valentin, în copilărie, era interesat de torturarea pisicilor. La ferma bunicului său, Valentin ascundea într-o cuşcă pisoii proaspăt fătaţi ca să-i poată tortura fără să afle vreun adult. Atât Valentin Gjertsen, cât şi Chase au devenit obsesivi după primul lor atac vampirist. Chase şi-a ucis cele şapte victime într-un interval de doar câteva săptămâni. La fel ca Gjertsen, le-a ucis pe majoritatea în propriile case; umbla prin Sacramento în decembrie 1977 şi încerca uşi, iar dacă erau descuiate, interpreta asta ca pe o invitaţie şi intra, aşa cum explica mai târziu la interogatoriu. Una dintre victimele lui, Teresa Wallin, era însărcinată în trei luni, iar când Chase a găsit-o singură acasă, a împuşcat-o de trei ori şi i-a violat cadavrul în timp ce o înjunghia cu un cuţit de măcelar şi îi bea sângele. Sună

cunoscut, nu-i aşa?

 327 

Da, se gândi el. Dar ce nu îndrăzneşti tu să spui e că Richard Trenton Chase i-a scos şi câteva organe interne, i-a tăiat un sfârc şi a adunat rahat de câine din curtea din spate pe care i l-a îndesat în gură. Sau că a folosit penisul uneia dintre victime pe post de pai ca să bea sângele altei victime.

— Iar asemănările nu se opresc aici. Precum Chase, Valentin Gjertsen ajunge la capătul unui drum. Acum nu-l mai văd omorând alţi oameni.

— Ce te face atât de sigur de asta, herr Smith? Lucrezi cu poliţia, chiar nu aveţi nişte piste mai precise?

— Ce mă face atât de sigur n-are nimic de-a face cu ancheta, asupra căreia se înţelege că n-am să comentez, nici direct şi nici indirect.

— Atunci, de ce?

Îl auzi pe Smith inspirând adânc. Deja-l vedea pe psihologul distrat stând în faţa sa şi făcându-şi însemnări. Întrebându-l entuziast despre copilărie, enurezis, primele experienţe sexuale, pădurea căreia îi dăduse foc şi mai ales pescuitul cu pisici, cum îi spunea el, care însemna să ia undiţa bunicului, să arunce firul peste grinda din hambar, să prindă

cârligul sub botul uneia dintre pisicuţe, să strângă firul până ce ajungea să

atârne în aer şi apoi să urmărească încercările zadarnice ale animalului de-a se căţăra şi-a se elibera.

— Pentru că Valentin Gjertsen nu e special, în afară de faptul că e extrem de malefic. Nu e prost, dar nici deosebit de inteligent nu e. N-a realizat nimic special. Să creezi ceva presupune imaginaţie, viziune, dar să

distrugi ceva nu presupune nimic, doar orbire. Ce l-a salvat pe Gjertsen de la a fi prins în ultimele câteva zile nu sunt abilităţile sale, ci pur şi simplu norocul. Până va fi prins, lucru care se va întâmpla curând, cu siguranţă

Valentin Gjertsen va rămâne un individ periculos de care nu e bine să te apropii, cum faci cu un câine cu spume la gură. Însă un câine turbat moare şi, în pofida răutăţii sale, Valentin Gjertsen este – ca să folosim expresia lui Harry Hole – doar un pervers mizerabil, care acum a scăpat atât de rău de sub control, încât foarte curând va face o mare greşeală.

— Deci vrei să-i linişteşti pe locuitorii capitalei prin…

Auzi un zgomot şi închise podcastul. Ascultă. Foşnet de paşi în faţa uşii.

Cineva se concentra la ceva.

Patru bărbaţi îmbrăcaţi în uniforma Delta neagră stăteau la uşa lui Alexander Dreyer. Katrine Bratt îi urmărea din hol, de la 20 de metri

 328 

distanţă.

Unul dintre bărbaţi ţinea un berbec de o jumătate de metru ce aducea cu un gigantic tub Pringles cu două mânere ataşate de el.

Era imposibil de distins între cei patru bărbaţi din spatele căştilor şi vizierelor. Dar femeia presupunea că cel care ţinea ridicate trei degete înmănuşate era Sivert Falkeid.

Cât dură numărătoarea inversă, Katrine distinse muzică din apartament. Pink Floyd? Ura Pink Floyd. Nu, nu era adevărat, simţea o profundă suspiciune la adresa celor cărora le plăcea Pink Floyd. Bjørn spusese că îi place o singură melodie Pink Floyd, apoi scosese un album cu o imagine care semăna cu o ureche păroasă, explicându-i că era de dinainte să devină celebri, după care pusese un blues banal, în care se auzea cum urlă un câine în fundal. Ceva ce-ar fi folosit în emisiunile TV

rămase în pană de idei. Bjørn acorda amnistie totală oricărei melodii cu un riff de chitară decent, iar setul de tobe, vocile răguşite şi referinţele macabre – exact ce-i plăcea lui Katrine – reprezentau un plus. Îi era dor de Bjørn. Acum, în timp ce Falkeid îşi lăsa ultimul deget în jos într-un pumn încleştat, iar ceilalţi avântau berbecul să doboare uşa celui ce în ultimele şapte zile omorâse cel puţin patru persoane, poate chiar cinci, ea se gândea la bărbatul pe care-l părăsise.

Încuietoarea se sfărâmă şi uşa fu împinsă înăuntru. Al treilea bărbat aruncă o grenadă orbitoare şi Katrine Bratt îşi acoperi urechile. Umbrele luptătorilor Delta se proiectau pe hol în lumina apartamentului pe care Katrine apucă să-l zărească o clipă, înainte de cele două explozii care urmară.

Trei oameni dispărură în interior cu mitralierele MP5 aţintite, iar al patrulea rămase afară cu arma îndreptată spre uşă.

Katrine îşi desprinse mâinile de la urechi.

Grenada amuţise muzica trupei Pink Floyd.

— Liber! se auzi glasul lui Falkeid.

Agentul de afară se întoarse spre Katrine şi dădu din cap.

Femeia trase adânc aer în piept şi porni spre uşă.

Intră în apartament. În aer încă mai plutea fum de la grenadă, însă

mirosul era surprinzător de slab.

Hol. Living. Bucătărie. Primul lucru care o frapă era faptul că totul arăta perfect normal. De parcă o persoană perfect obişnuită, curată şi îngrijită

 329 

locuia acolo. Care îşi făcea de mâncare, bea cafea, se uita la televizor şi asculta muzică. Fără cârlige pentru ciozvârtele de carne atârnate de tavan, fără pete de sânge pe tapet, fără decupaje din ziare despre crime şi imagini cu victimele lipite pe pereţi.

Iar ideea o izbi cu forţă. Că Aurora se înşelase.

Se uită prin uşa deschisă a băii. Era goală, fără perdea la duş, fără

obiecte de toaletă cu excepţia unuia, aflat pe poliţa de sub oglindă. Intră.

Nu era un obiect de toaletă. Metalul era pătat cu vopsea neagră şi rugină

roşu-maronie. Dinţii de fier erau închişi, formând un model în zigzag.

— Bratt!

— Da?

Katrine se duse în living.

— Aici.

Glasul lui Falkeid venea din dormitor. Părea calm, măsurat. Ca şi cum se terminase ceva. Katrine trecu pragul şi evită să atingă tocul uşii, parcă deja conştientă că are de-a face cu un loc al crimei. Şifonierul era deschis, iar membrii Delta stăteau de o parte şi de alta a patului dublu cu armele semiautomate orientate spre un trup gol întins, cu ochii lipsiţi de viaţă