Mikael zâmbi precaut.

— Poftim?

Femeia îşi luă haina scurtă de blană din cuier.

— Eu nu suport fraierii, Mikael, ştii foarte bine. Ies în faţa presei şi îţi ofer meritul de-a salva situaţia scoţându-l de la naftalină pe Harry Hole.

Până acum a arestat un moş de 90 de ani şi a făcut să fie ucis un barman nevinovat. Asta nu te face pe tine să arăţi ca un fraier, Mikael, ci pe mine.

Şi nu-mi place, de aceea te părăsesc.

Mikael Bellman începu să râdă.

— Ţi-a venit ciclul sau ce?

— Înainte ştiai când îmi vine.

— Bine, vorbim curând! oftă Mikael.

— Cred că interpretezi „părăsit” cam limitat.

— Isabelle…

— Adio! Mi-a plăcut ce-ai spus despre viaţa ta de familie de succes.

Concentrează-te pe asta!

Mikael Bellman se aşeză la loc şi privi cum se închidea uşa în urma ei.

Îi ceru nota chelnerului, apoi se uită iar la fiord. Se spunea că cei care făcuseră planurile de construcţie ale acestor apartamente la malul apei nu

 319 

luaseră în considerare schimbarea climei şi creşterea nivelului mării. El de fapt se gândise la ele când îşi construise vila alături de Ulla, sus pe Høyenhall: acolo aveau să fie în siguranţă, marea n-avea cum să-i înece, niciun infractor nu avea cum să-i ia prin surprindere şi nicio furtună n-avea cum să le ia acoperişul pe sus. Ar fi nevoie de mai mult de-atât. Bău din paharul cu apă. Se strâmbă şi se uită la el. Voss. De ce oamenii erau dispuşi să dea bani buni pe ceva ce nu avea deloc un gust diferit faţă de apa de la robinet? Nu pentru că aveau impresia că are gust mai bun, ci credeau că altora li se părea că are gust mai bun. Aşa că îşi comandau Voss la restaurante cu soţiile lor trofeu mult-prea-plictisitoare şi cu ceasurile lor Omega Seamaster mult-prea-grele. De aceea i se făcea uneori dor de vremurile de demult? De Manglerud, când se îmbăta la Olsen’s în serile de sâmbătă, unde se apleca peste tejghea şi-şi umplea halba cu bere dacă Olsen nu era atent, dansând un ultim slow cu Ulla, în timp ce prima linie a Manglerud Star şi băieţii cu Kawasaki 750 îi aruncau priviri furioase; el ştia că avea să plece cu ea, doar ei doi, în noapte, la o plimbare pe Plogveien, spre patinoar şi Østensjøvannet, apoi să-i arate stelele şi să îi spună că vor ajunge acolo.

Reuşiseră? Poate, dar era ca în copilărie, când urca pe munte cu tatăl său, obosit şi crezând că în sfârşit ajunseseră în vârf, doar pentru a descoperi că dincolo de el se afla unul şi mai înalt.

Mikael Bellman închise ochii.

Acum era exact ca atunci. Era obosit. Se putea opri aici? Să se întindă

pe jos, să simtă vântul, să-l gâdile căldura, să simtă stânca încălzită de soare pe piele. Să spună că rămâne aici. Simţi nevoia disperată să o sune pe Ulla şi să-i spună doar atât: Rămânem aici.

Drept răspuns, telefonul îi vibră în buzunarul sacoului. Normal că

trebuia să fie Ulla.

— Da?

— Sunt Katrine Bratt.

— Aşa…

— Voiam doar să te informez că am descoperit pseudonimul sub care se ascunde Valentin Gjertsen.

— Poftim?

— A retras bani de la Gara Centrală Oslo în august, iar acum şase minute l-am identificat după înregistrările camerei de supraveghere.

 320 

Cardul pe care l-a folosit a fost emis pe numele lui Alexander Dreyer, născut în 1972.

— Şi?

— Şi acest Alexander Dreyer a murit într-un accident de maşină în 2010.

— Adresă? Avem vreo adresă?

— Avem. Delta sunt deja pe drum.

— Altceva?

— Încă nu, dar presupun că ai vrea să fii ţinut la curent cu desfăşurarea evenimentelor?

— Da. Cu desfăşurarea evenimentelor.

Închiseră amândoi.

— Scuze!

Era chelnerul.

Bellman se uită la bon. Tastă o sumă mult prea mare pe POS, apoi apăsă ENTER. Se ridică şi se năpusti afară. Acum prinderea lui Gjertsen avea să-i deschidă toate uşile.

Oboseala părea să se fi spulberat.

John D. Steffens aprinse lumina. Neoanele licăriră de câteva ori înainte ca bâzâitul să se stabilizeze şi să proiecteze o lumină rece pâlpâitoare.

Oleg clipi şi icni.

— Ăla e sânge? reverberă glasul lui prin cameră.

Steffens zâmbi în timp ce uşa de metal aluneca închizându-se în spatele său.

— Bun-venit la baia de sânge!