parte a geamului. Aceasta le făcea semn să dea mai departe, să se oprească, să deruleze. Nici nu-şi mai amintea de când n-o mai văzut atât de captivată de ceva. Poate că răspunsul lui iniţial şi neliniştea fuseseră o reacţie exagerată. Poate că ce era mai rău trecuse deja, poate că ea reuşise să treacă mai departe, în timp ce el şi Ingrid fuseseră binecuvântat de neştiutori în privinţa celor întâmplate.

Iar tânăra lui fiică îi explicase – aşa cum un profesor de psihologie i-ar explica unui student nou – ce e un jurământ de confidenţialitate. Cum ea îl obligase pe Harry să facă unul, iar acesta nu-l încălcase până nu înţelesese că astfel putea salva viaţa unor oameni – exact cum Aune avea propriul jurământ de confidenţialitate. Iar Aurora supravieţuise, în pofida a toate. Moartea. Ståle se gândise la ea de curând. Nu a lui, ci la faptul că

fiica sa o să moară într-o zi. De ce era gândul ăsta de nesuportat? Poate că

ar fi fost diferit dacă el şi Ingrid ar fi devenit bunici, fiindcă psihicul uman este evident sclavul unor nevoi biologice, cât şi fiziologice, iar impulsul de-

 316 

a ne transmite genele reprezintă o precondiţie a supravieţuirii speciei. Îl întrebase pe Harry, demult, dacă nu-şi dorea un copil care să fie biologic al lui, însă avea deja răspunsul pregătit. El nu avea gena fericirii, doar pe cea a alcoolismului, nu merită să fie moştenită de cineva. Era posibil să-şi fi schimbat opinia, pentru că ultimii ani dovediseră că Harry e capabil să

trăiască fericirea. Ståle îşi scoase telefonul. Se gândi să-l sune pe Harry şi să-i spună asta. Că e un om bun, un prieten, un tată şi un soţ bun. OK, poate că aducea a necrolog, însă Harry avea nevoie să o audă. Că se înşelase crezând că atracţia compulsivă de-a vâna ucigaşi era asemănătoare cu alcoolismul său. Că nu dorinţa de evadare îl conducea pe Harry Hole cel individualist, ci instinctul de turmă, chiar dacă nu se arăta dispus să recunoască. Instinct de turmă din acela bun. Cu morală şi responsabilitate faţă de toată lumea. Probabil că Harry nu avea decât să

râdă, însă asta voia Ståle să-i spună prietenului său, numai de-ar fi răspuns dracului la telefon.

Ståle o văzu pe Aurora îndreptându-se de spate, cu toţi muşchii încordaţi. Oare…? Dar apoi ea se relaxă din nou şi făcu semn cu mâna că

ar trebui să continue.

Ståle duse iar telefonul la ureche. Răspunde, fir-ar să fie!

— Plin de succes în carieră, sporturi şi viaţa de familie? Da, poate.

Mikael Bellman privi de jur-împrejurul mesei.

— Dar înainte de toate sunt un tip obişnuit din Manglerud.

Îşi făcuse griji că aceste clişee exersate vor suna a gol, dar Isabelle avusese dreptate: era nevoie doar de puţin patos pentru a transmite convingător chiar şi cele mai jenante platitudini.

— Ne bucurăm că ai găsit timp pentru o mică discuţie, Bellman.

Secretarul partidului îşi duse şervetul la buze pentru a da de înţeles că

prânzul se încheiase, apoi dădu din cap către ceilalţi doi reprezentanţi.

— Procesul e în desfăşurare şi, cum spuneam, suntem extrem de încântaţi că ai fi dispus să răspunzi pozitiv în cazul în care se va face o propunere.

Bellman încuviinţă.

— Prin „noi”, te referi şi la prim-ministru, nu-i aşa? interveni Isabelle Skøyen.

— N-am fi fost de acord să venim aici dacă n-ar fi existat semnale

 317 

pozitive din partea cabinetului prim-ministrului, răspunse secretarul.

Iniţial îl invitaseră pe Mikael la Guvern pentru discuţie, însă după ce se consultase cu Isabelle, el venise cu o contrapropunere: să se întâlnească

pe un teren neutru. Prânzul, plătit de şeful poliţiei.

Secretarul se uită la ceas. Un Omega Seamaster, observă Bellman. Prea greu şi nepractic. Şi te transforma într-o ţintă pentru hoţi în orice oraş din lumea a treia. Se oprea dacă îl lăsai mai mult de o zi şi trebuia să-l tot întorci ca să-i potriveşti data, iar dacă uitai să-i strângi şuruburile după

aceea şi săreai în piscină, ceasul era distrus şi repararea lui te-ar fi costat mai mult decât patru ceasuri de calitate. Pe scurt: chiar avea nevoie şi el de un astfel de ceas.

— Dar, cum spuneam, mai sunt şi alţi candidaţi. Ministrul Justiţiei este unul dintre cele mai importante portofolii şi nu pot nega faptul că drumul e ceva mai alunecos pentru cineva care nu accede pe calea clasică, a politicii.

Mikael avu grijă să se sincronizeze perfect, împingându-şi scaunul şi ridicându-se exact în acelaşi moment cu secretarul de partid. Întinse primul mâna şi spuse:

— Să discutăm în curând.

Era şeful poliţiei, ce naiba!, iar dintre ei doi, el, nu birocratul ăsta anost cu ceasul lui scump, trebuia să se întoarcă mai repede la responsabilităţile sale.

După ce trimişii partidului de guvernământ plecară, Mikael şi Isabelle Skøyen se aşezară la loc. Li se oferise o încăpere privată într-unul dintre noile restaurante construite printre complexele de apartamente din capătul îndepărtat al cartierului Sørenga. În spatele lor se aflau Opera şi Ekebergsåsen, iar în faţă era noua piscină cu apă dulce. Fiordul era acoperit de mici valuri săltăreţe, iar iahturile atârnau strâmb precum nişte paranteze albe. Previziunile meteo cele mai recente anunţau că furtuna avea să lovească Oslo înainte de miezul nopţii.

— A mers bine, nu? întrebă Mikael, turnând în pahare ce mai rămăsese din sticla de apă minerală Voss.

— Dacă n-ar fi existat semnale pozitive din partea cabinetului prim-ministrului, imită Isabelle, apoi îşi încreţi nasul.

— Ce-a fost în neregulă acolo?

— N-au mai folosit până acum acest „dacă n-ar fi existat”. Iar faptul că

 318 

se referă la cabinet în loc de prim-ministru îmi spune că încep să se distanţeze.

— De ce ar face aşa ceva?

— Ai auzit. Un prânz la care te-au întrebat mai mult de cazul vampiristului şi cât de repede crezi că poate fi prins.

— Hai, Isabelle, toată lumea din oraş vorbeşte despre asta.

— Te întreabă pentru că de asta depinde tot, Mikael.

— Dar…

— Nu au nevoie de tine, de competenţa sau de abilitatea ta de-a conduce un departament, îţi dai seama, nu?

— Acum exagerezi, dar bine, da…

— Au nevoie de peticul tău de pe ochi, de statutul tău de erou, de popularitatea, de succesul tău. Pentru că asta ai căpătat şi exact asta îi lipseşte Guvernului în clipa de faţă. Dă asta la o parte şi nu mai valorezi nimic pentru ei. Şi, ca să fim sinceri…

Îşi împinse paharul deoparte şi se ridică şi ea, adăugând:

— …nici pentru mine.