— Eu? De ce eu?
— Pentru că Penelope Rasch a murit, iar tu şi o fată de 15 ani sunteţi singurele persoane în viaţă care au văzut cum arată Valentin Gjertsen în ultima vreme.
— Eu ştiu…?
— Îl vei recunoaşte.
— Ce te face să crezi asta?
— Am citit raportul. Ai spus, citez: „Nu m-am uitat cu adevărat la el suficient de mult sau de atent ca să fiu în stare să-l descriu”.
— Exact.
— Am avut o colegă care putea recunoaşte orice chip uman pe care îl văzuse vreodată. Ea mi-a spus că abilitatea de-a distinge şi a recunoaşte un milion de chipuri este localizată într-o parte a creierului numită girusul fusiform şi că fără această abilitate ne-ar fi fost foarte greu să
supravieţuim ca specie. Îmi poţi descrie ultimul client care s-a aflat ieri aici?
— Ăăă… nu.
— Şi totuşi l-ai recunoaşte într-o fracţiune de secundă dacă ar intra acum.
— Probabil.
— Pe asta mizez.
— Pui la bătaie 435.000 de coroane pe asta? Şi dacă nu-l recunosc?
Harry îşi împinse buza de jos în faţă.
— Atunci măcar voi fi proprietarul unui bar.
La 7:45, Mona Daa deschise uşa redacţiei VG şi intră. Avusese o noapte proastă. Chiar dacă se dusese direct la Gain de la terminalul de containere şi exersase atât de intens, că o durea tot corpul, abia dacă apucase să
aţipească. În final hotărâse să abordeze problema cu redactorul, fără a intra în detalii. Să-l întrebe dacă o sursă mai avea dreptul la anonimat dacă trăsese pe sfoară un jurnalist. Cu alte cuvinte: acum se putea duce la
251
poliţie cu ce avea? Sau mai înţelept era să aştepte şi să vadă dacă el avea să mai ia legătura cu ea? La urma urmei, putea exista o explicaţie valabilă
pentru care el nu mai venise la întâlnire.
— Pari obosită, Daa, ai petrecut azi-noapte? începu şeful.
— Aş vrea eu, răspunse Mona încet, lăsându-şi geanta pentru sală
lângă birou şi pornindu-şi computerul.
— De vreun gen ceva mai experimental, probabil?
— Aş vrea eu, repetă Mona ceva mai tare.
Ridică privirea şi văzu că mai multe feţe se ridicaseră deasupra ecranelor computerelor din open space. Feţe rânjite, cu expresii întrebătoare.
— Ce e? strigă ea.
— Doar stripperi sau şi sadomaso? strigă un glas grav, pe care nu apucă
să-l identifice, pentru că vreo două fete izbucniră într-un râs incontrolabil.
— Verifică-ţi e-mailul, continuă şeful de redacţie. Am fost adăugaţi şi câţiva dintre noi.
Mona îngheţă cu totul. Simţi un fior de anticipare când mai degrabă
lovi decât apăsă butoanele tastaturii.
Expeditorul era infractiuniviolente@oslopol.no.
Niciun text, doar o imagine. Făcută probabil cu o cameră fotosensibilă, având în vedere că ea nu observase niciun bliţ. Şi probabil folosindu-se de lentile speciale. În fundal se vedea câinele care urina pe cuşcă şi ea, în mijlocul cuştii, ţeapănă şi cu o privire de animal sălbatic. Fusese păcălită.
Nu vampiristul fusese cel care o sunase.
La 8:15, Smith, Wyller, Holm şi Harry erau în Boiler Room.
— Avem o dispariţie care ar putea fi opera vampiristului, începu Harry.
Marte Ruud, 24 de ani, dispărută de la restaurantul Schrøder’s, chiar înainte de miezul nopţii. Katrine îi pune la curent pe cei din echipa de anchetă.
