Era Mehmet.

— L-am văzut, Harry.

În locul ochilor acum avea două orbite negre ce scânteiau şi scoteau fum.

Harry se trezi tresărind.

Telefonul îi torcea precum o pisică pe noptiera de alături.

— Da?

— Sunt doctorul Steffens.

Harry simţi o durere subită în piept.

— E vorba de Rakel.

Normal că era vorba de Rakel. Iar Harry ştia că Steffens îi spunea asta doar pentru a-i oferi clipele necesare să se întărească pentru veste.

— Nu o putem trezi din comă.

— Poftim?

— Nu se poate trezi.

— E… va…?

— Nu ştim, Harry. Ştim că ai o mulţime de întrebări, dar şi noi avem.

Chiar nu-ţi pot spune altceva în afară de faptul că facem tot posibilul aici.

Harry îşi muşcă interiorul obrazului ca să fie sigur că nu e doar premiera mondială a unui nou coşmar.

— Bine, bine! O pot vedea?

— Nu acum, am dus-o la terapie intensivă. Te sun de îndată ce vom afla mai multe. Dar s-ar putea să mai dureze ceva, iar Rakel s-ar putea să mai

 309 

rămână în comă, aşa că nu-ţi ţine respiraţia, OK?

Harry îşi dădu seama că Steffens avea dreptate: chiar nu mai respira.

Încheiară conversaţia. Harry rămase uitându-se la telefon. Nu se poate trezi. Evident că nu, ea nu voia, la ce să se trezească? Harry se dădu jos din pat şi coborî la parter. Deschise bufetele din bucătărie. Nimic. Gol, gol.

Sună după un taxi, apoi urcă înapoi la etaj şi se îmbrăcă.

Văzu indicatorul albastru, citi ce scria pe el şi frână. Trase pe dreapta şi opri motorul. Privi în jur. Pădure şi şosea. Îi aduceau aminte de drumurile nesfârşite, anonime şi monotone din Finlanda, unde ai senzaţia că mergi printr-un deşert de copaci. Unde copacii stau ca un zid tăcut de ambele părţi ale drumului şi un cadavru e la fel de uşor de ascuns ca şi cum l-ai arunca în mare. Aşteptă până trecu o maşină. Se uită în oglindă. Nu se mai vedea nicio lumină, nici în faţă, nici în spate. Ieşi din maşină pe şosea, ocoli automobilul şi deschise portbagajul. Ce palidă era fata! Până şi pistruii îi erau mai palizi. Iar ochii ei îngroziţi păreau mari şi negri deasupra căluşului. O ridică şi trebui să o ajute ca să stea în picioare. O prinse de cătuşe şi o trecu pe partea cealaltă a şoselei şi peste şanţ, spre zidul negru de copaci. Aprinse lanterna. O simţi tremurând atât de tare, încât şi cătuşele tremurau.

— Gata, gata, scumpa, n-am să-ţi fac rău!

Şi simţi că vorbeşte serios. Chiar nu voia să-i facă rău. Nu mai voia.

Poate că ştia şi ea, poate că înţelegea că el o iubeşte. Poate că ea tremura pentru că era îmbrăcată doar cu chiloţii şi neglijeul iubitei lui japoneze.

Au pornit printre copaci, ca şi cum pătrundeau într-o clădire. Se aşternea o altfel de tăcere, dar în acelaşi timp începeau să se distingă

zgomote noi. Mai slabe, dar mai clare, mai uşor de identificat. Un pârâit, un oftat, un ţipăt. Solul pădurii era moale, covorul de ace de pin părea o saltea pe care o străbăteau cu paşi silenţioşi, ca un cuplu nupţial în biserică, într-un vis.

Când el termină de numărat până la o sută, se opriră. Ridică lanterna şi lumină spaţiul din jur. Iar raza de lumină găsi curând ce căuta. Un copac înalt, carbonizat, care fusese despicat în două de fulger. O trase spre copac. Ea nu se împotrivi când el îi desfăcu cătuşele, apoi îi trase braţele în jurul copacului şi le închise la loc. Un miel, cugetă bărbatul în vreme ce se uita la ea cum stătea acolo în genunchi, îmbrăţişând copacul. Un miel de

 310 

sacrificiu. Pentru că nu el era mirele: el era tatăl care îşi conducea copilul la altar.

O mângâie pentru ultima oară pe obraz şi se întoarse să plece când un glas răsună dintre arbori:

— E vie, Valentin.

Se opri, apoi aţinti din instinct lanterna în direcţia sunetului.

— Lasă aia deoparte! ordonă vocea din beznă.

Valentin făcu întocmai.

— Ea a vrut să trăiască.

— Dar barmanul n-a vrut?

— El mă putea identifica. Nu mi-am putut asuma riscul.

Valentin ascultă, însă tot ce auzea era şuieratul slab ce ieşea pe nările lui Marte când respira.

— De data asta voi face curăţenie după tine. Ai revolverul care ţi-a fost dat?

— Da, răspunse Valentin.

Nu era ceva familiar la vocea asta?

— Lasă-l lângă ea şi pleacă! Îl vei primi înapoi curând.

Lui Valentin îi veni brusc o idee. Să scoată revolverul, să folosească

lanterna ca să-l găsească pe celălalt şi să-l omoare. Să înăbuşe glasul raţiunii, să şteargă orice urmă care ducea la el, să lase demonul să