— Bine, s-ar putea să mai am un ultim pont. Dar e vorba de cu totul altceva.

— Dă-i bătaie!

— Şeful poliţiei, Mikael Bellman, şi-o trage cu o tipă sus-pusă.

— Nu există bani pentru asemenea ponturi, Truls.

— Bine, e gratis, doar publică-l în ziar.

— Redactorului-şef nu-i plac poveştile cu infidelităţi, dar dacă ai vreo probă şi eşti dispus să susţii povestea, s-ar putea să reuşesc să-l conving.

Dar în cazul ăsta ai fi citat, cu nume şi prenume.

— Cu nume şi prenume? Asta ar fi o sinucidere, sper că-ţi dai şi tu seama. Îţi pot spune unde se întâlnesc, aşa că ai putea trimite acolo un fotograf incognito.

Mona Daa râse.

— Îmi pare rău, dar nu aşa merg treburile.

— Nu?

— Presa străină face treburi de genul ăsta, dar nu şi noi, aici, în Norvegia.

— De ce nu?

— Explicaţia oficială e că noi nu ne coborâm la un asemenea nivel.

— Însă?

Mona ridică din umeri, cutremurându-se.

— Pentru că de fapt nu există limite până la care am fi dispuşi să ne coborâm, teoria mea personală este că acesta nu-i decât un alt exemplu al sindromului toată-lumea-are-ceva-de-ascuns.

— Adică?

 307 

— Adică nici redactorii mei nu sunt mai puţin infideli decât restul. Dacă

dezvălui infidelitatea cuiva, toţi cei din minuscula arenă publică din Norvegia riscă să fie prinşi în tumult. Putem scrie despre treburi ce se petrec în marea „străinătate”, poate chiar să ne şi referim la treburi din străinătate aici, la noi, dacă o figură publică a spus din neatenţie ceva despre altcineva. Însă jurnalismul de investigaţie legat de infidelităţile celor de la putere?

Mona Daa clătină din cap.

Truls pufni ironic pe nas.

— Deci sub nicio formă nu va ajunge public?

— E ceva ce crezi c-ar trebui dezvăluit pentru că Bellman n-ar trebui să

fie şeful poliţiei?

— Poftim? Nu, poate că nu.

Mona dădu aprobator din cap şi ridică privirea spre Monolit şi chinul nemilos de-a ajunge în vârf pe care îl reprezenta.

— Pesemne că-l urăşti.

Truls nu-i răspunse. Părea mai degrabă surprins, ca şi cum nici măcar nu se gândise la asta. Iar Mona se întreba ce se petrecea în spatele feţei ăleia ciupite de vărsat, nu deosebit de atrăgătoare, cu falca aia grea şi ochii mereu umezi. Aproape că-i părea rău pentru el. Aproape.

— Acum plec, Berntsen. Ţinem legătura.

— O ţinem?

— Poate că nu.

După ce Mona străbătu o oarecare distanţă prin parc, făcu un ocol şi îl văzu pe Truls Berntsen în lumina unuia dintre reflectoarele Monolitului.

Bărbatul stătea acolo cu mâinile în buzunare, adus de spate, căutând ceva.

Părea atât de incredibil de singur, la fel de nemişcat precum blocurile de piatră din jurul său.

Harry se uita fix la tavan. Încă nu veniseră fantomele. Poate că în noaptea asta nici n-aveau s-o facă. Nu se ştia niciodată. Însă acum aveau un nou membru. Cum o să arate Mehmet când o să vină? Harry alungă

gândul şi ascultă liniştea. Holmenkollen era liniştit, chiar nu aveai cum să

negi asta. Prea liniştit. El prefera să audă oraşul de afară. Ca noaptea în junglă, plină de zgomote care te-ar putea avertiza în beznă, spunându-ţi când se apropie ceva şi când nu. Liniştea conţinea prea puţine informaţii.

 308 

Dar nu asta era problema, ci faptul că alături nu era nimeni.

Dacă număra, atunci numărul de nopţi în care împărţise patul cu cineva era clar mai mic. De ce se simţea singur el, un tip care căutase mereu solitudinea şi care nu avusese niciodată nevoie de cineva?

Se întoarse pe o parte şi încercă să închidă ochii.

Nu avea nevoie de cineva acum. Nu avea nevoie de nimeni. Nu avea nevoie de oricine.

Avea nevoie de ea.

Un scârţâit. De la pereţii din buşteni. Sau de la podele. Poate că furtuna sosea mai devreme. Sau întârziau fantomele.

Se întoarse pe partea cealaltă. Închise ochii la loc.

Scârţâitul venea de dincolo de uşa dormitorului, dar foarte aproape.

Se ridică, se apropie de ea şi o deschise.