— Suficient cât să vedem că e de anul acesta, din august, şi mai avem şi destul din ultima cifră a datei, nu poate fi decât 1.

— Deci 1, 11, 21 şi 31.

— Patru zile posibile… Am luat legătura cu o angajată de la Nokas, care administrează bancomatele DNB. Ea spune că pot să păstreze imaginile de pe camerele de supraveghere maximum trei luni, deci au înregistrată

această retragere. A fost făcută la unul dintre bancomatele din Gara Centrală Oslo, unul dintre cele mai folosite din toată Norvegia. Explicaţia ar fi că în zonă se află toate centrele comerciale.

— Dar?

— Toate acceptă plata cu cardul în ultima vreme. Cu excepţia?

— Mhm! Traficanţilor de droguri din jurul gării şi de-a lungul râului.

— La cele mai aglomerate bancomate au loc peste 200 de tranzacţii pe

 300 

zi, continuă Bjørn.

— Patru zile, deci puţin sub o mie, interveni imediat Berna Lien.

Harry călcă pe ţigara încă aprinsă.

— Mâine-dimineaţă la prima oră vom avea înregistrările, iar cu derulare rapidă şi pauză, putem verifica cel puţin două feţe pe minut. Cu alte cuvinte, şapte sau opt ore, probabil mai puţin. Odată ce-l identificăm pe Valentin, nu va mai trebui decât să comparăm momentul înregistrării cu cel al retragerii din hardul bancomatului.

— Şi cât ai zice peşte vom afla identitatea secretă a lui Valentin Gjertsen, zise Berna Lien, evident mândră şi plină de entuziasm în numele departamentului ei. Tu ce crezi, Hole?

— Cred, fru Lien, că e mare păcat că bărbatul care l-ar fi putut identifica pe Valentin zace mort acolo, cu capul în chiuvetă.

Harry se încheie la geacă.

— Dar mersi c-ai venit!

Berna Lien se uită furioasă de la Harry la Bjørn, care-şi drese glasul, nefericit.

— Din ce-am înţeles, ai stat faţă în faţă cu Valentin.

Harry clătină din cap.

— N-am apucat deloc să-i văd noul chip.

Bjørn încuviinţă lent fără să-şi smulgă privirea de la Harry.

— Înţeleg. Păcat! Mare păcat!

— Mhm!

Harry se uită la mucul de ţigară zdrobit din faţa pantofului.

— OK. Ne ducem înăuntru să aruncăm o privire.

— Distracţie plăcută!

Îi urmări cum se îndepărtează. Fotoreporterii se adunaseră deja în faţa cordonului, iar acum începeau să sosească şi jurnaliştii. Poate că ştiau ceva, poate că nu, poarte că pur şi simplu nu îndrăzneau, însă îl lăsară pe Harry în pace.

Opt ore.

Opt ore de mâine-dimineaţă.

Într-un răstimp de încă o zi, Valentin ar mai putea omorî pe cineva.

Futu-i!

— Bjørn! strigă el exact când colegul său punea mâna pe clanţă.

 301 

— Harry, Bjørn, zise Ståle Aune, rămânând în prag.

— Scuze că am sunat atât de târziu, putem intra? începu Harry.

— Desigur.

Aune ţinu uşa deschisă, iar Harry şi Bjørn intrară în casa familiei Aune.

O femeie mărunţică şi mai subţirică decât soţul ei, dar cu un păr exact la fel de cenuşiu ca al lui, se grăbi să-i întâmpine cu paşi rapizi şi eleganţi.

— Harry! susură ea. Am zis eu că tu eşti, a trecut atâta timp! Ce mai face Rakel, au aflat mai multe?

Harry clătină din cap şi o lăsă pe Ingrid să-l atingă în treacăt cu buzele pe obraz.

— Cafea sau e prea târziu? Ceai verde?

Bjørn şi Harry răspunseră că „da, sigur” şi „nu, mulţumim” simultan, iar Ingrid dispăru în bucătărie.

În living se aşezară pe nişte fotolii joase. Pereţii erau plini de rafturi cu cărţi, de la ghiduri de călătorie la atlase vechi şi cărţi de poezie, romane grafice şi volume academice masive. Dar mai ales romane.

— Vezi că deja citesc cartea pe care mi-ai dat-o?

Ståle ridică volumul care rămăsese deschis cu cotorul în sus pe masa de lângă fotoliul său şi i-l arătă lui Bjørn.

— Édouard Levé. Suicide. Mi-a dat-o Harry când am împlinit 60 de ani.

Presupun că era timpul.

Bjørn şi Harry râseră. Evident nu pe deplin convingător, pentru că Ståle se încruntă.