— Poliţia. Nu mişca!

— Harry Hole.

Figura purta o caschetă şi înclinarea oglinzii făcea ca Harry să nu-i poată vedea faţa, însă nici nu era nevoie. Trecuseră mai bine de trei ani de când auzise acest glas ascuţit, însă era ca şi cum se întâmplase ieri.

 294 

— Valentin Gjertsen, zise Harry, şi-şi simţi tremurul din glas.

— În sfârşit ne întâlnim, Harry. M-am tot gândit la tine. Tu te-ai gândit la mine?

— Unde-i Mehmet?

— Eşti nerăbdător, deci te-ai gândit la mine.

Râsul acela ascuţit.

— De ce? Din cauza listei mele cu realizări? Sau a victimelor, aşa cum le numiţi voi. Nu, stai! E evident că din cauza listei tale cu realizări. Eu sunt cel care n-a fost prins niciodată, nu-i aşa?

Harry nu-i răspunse, doar rămase lângă uşă.

— Insuportabil, nu-i aşa? Bine! De aceea eşti atât de bun. Tu eşti ca mine, Harry, nu poţi să suporţi.

— Nu sunt ca tine, Valentin.

Harry îşi mută strânsoarea în jurul pistolului, apoi ţinti şi se întrebă ce-l împiedica să se apropie.

— Nu? Tu nu te laşi distras de părerile celor din jur, nu? Tu rămâi cu ochii la premiu, Harry. Uită-te la tine acum. Tot ce vrei e trofeul tău, nu contează preţul. Vieţile altora, a ta… Dacă ai fi sincer, toate astea vin pe locul doi, nu-i aşa? Ar trebui să ne aşezăm undeva şi să ne cunoaştem mai bine, Harry. Pentru că nu întâlneşti mulţi oameni ca noi.

— Taci, Valentin! Rămâi unde eşti, ridică mâinile ca să le pot vedea şi spune-mi unde e Mehmet!

— Dacă Mehmet e numele spionului tău, ar trebui să mă mişc ca să ţi-l arăt. Situaţia în care suntem va deveni şi ea mult mai clară.

Valentin Gjertsen făcu un pas în lături. Mehmet stătea pe jumătate în picioare şi pe jumătate atârnat de braţe, care erau legate de bara orizontală de metal ce trecea pe deasupra oglinzii din spatele barului.

Capul îi era aplecat în faţă, în chiuvetă, ceea ce însemna că pletele lui lungi şi negre îi atârnau peste faţă. Valentin îi ţinea lipit de ceafă un revolver cu ţeava lungă.

— Rămâi unde eşti, Harry! După cum vezi, avem aici o foarte interesantă balanţă a terorii. De unde stai tu şi până aici sunt – cât? – opt sau zece metri? Şansele ca primul tău glonţ să mă anihileze astfel încât să

nu-l omor pe Mehmet sunt destul de reduse, eşti de acord? Dar dacă îl împuşc eu primul pe Mehmet, vei putea să mă împuşti de cel puţin două

ori înainte să apuc să întorc revolverul spre tine. Sorţi mai nefavorabili

 295 

pentru mine. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o situaţie în care pierde toată lumea, aşa că totul se rezumă la următoarele, Harry: eşti dispus să-ţi sacrifici spionul ca să mă prinzi acum? Sau mai bine îl salvăm şi mă prinzi mai târziu? Ce zici?

Harry se uită la Valentin peste cătarea pistolului. Avea dreptate. Era prea întuneric şi distanţa era prea mare ca să fie sigur că-l va nimeri pe Valentin direct în cap.

— Din tăcerea ta deduc că eşti de acord cu mine, Harry. Şi, deoarece cred că aud sirene de poliţie în depărtare, presupun că nu ne-a mai rămas mult timp.

Harry se gândise să le spună să nu folosească sirenele, însă atunci le-ar fi luat mai mult.

— Lasă pistolul jos, Harry, şi voi pleca de-aici!

Harry clătină din cap.

— Te afli aici pentru că el ţi-a văzut faţa, deci ne vei împuşca şi pe el, şi pe mine pentru că şi eu ţi-am văzut faţa.

— Atunci vino şi cu o sugestie în următoarele cinci secunde, altminteri îl împuşc şi pariez pe şansa ca tu să ratezi înainte să te nimeresc eu!

— Deci rămânem cu balanţa terorii, replică Harry. Dar cu o dezarmare identică.

— Încerci să tărăgănezi lucrurile, însă numărătoarea inversă a pornit deja. Patru, trei…

— Întoarcem amândoi armele în acelaşi timp şi le ţinem de ţevi cu mâna dreaptă, cu trăgaciul şi patul la vedere.

— Doi…

— Te îndrepţi spre uşă pe lângă peretele de colo, în timp ce eu mă

îndrept spre bar pe lângă separeurile din celălalt capăt al camerei.

— Unu…

— Distanţa dintre noi rămâne aceeaşi şi niciunul nu-l va putea împuşca pe celălalt înainte să aibă timp să reacţioneze.

Se aşternu tăcerea în bar. Sirenele se apropiau. Iar dacă Oleg făcuse cum îi spusese el – rectificare: ordonase –, atunci rămăsese în maşină la două străzi distanţă şi nu se mişcase.

Lumina dispăru brusc, iar Harry îşi dădu seama că Valentin apăsase întrerupătorul din spatele tejghelei. Când se întoarse pentru prima dată

spre Harry, era prea întuneric pentru ca acesta să-i vadă faţa de sub

 296 

caschetă.

— Întoarcem armele când ajungem la trei, zise Valentin şi ridică mâna.

Unu, doi… trei.

Harry strânse patul cu stânga, apoi ţeava cu dreapta. Ridică pistolul în aer. Îl văzu pe Valentin procedând la fel. Părea că ţine un steag la o paradă

a copiilor de Ziua Constituţiei, cu patul roşu al unui Ruger Redhawk distingându-se de ţeava lungă a revolverului.

— Gata, vezi? făcu Valentin. Cine altcineva decât doi bărbaţi care chiar se înţeleg unul pe altul ar fi putut să facă asta? Îmi place de tine, Harry.

Chiar îmi place. Aşadar, acum începem să ne mişcăm…