Pauză.
— Katrine?
— Da? Da, fireşte. Îmi pare rău, doar că sunt prea multe de procesat dintr-odată. Evident, ai tot sprijinul şi compasiunea mea. Dar, la dracu’, Harry, ai cu cine să stai de vorbă? Vrei să…?
— Mersi, Katrine, dar tu ai de prins un individ. Îmi voi dizolva echipa,
238
iar tu va trebui să te descurci cu ce ai. Foloseşte-l pe Smith. Abilităţile lui sociale sunt probabil mai proaste decât ale mele, însă e neînfricat şi îndrăzneşte să gândească fără constrângeri. Şi Anders Wyller este interesant. Oferă-i ceva mai multă responsabilitate şi vezi ce iese.
— M-am tot gândit şi eu la asta. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva, absolut orice!
— Dap.
Încheiară apelul şi Harry se ridică în picioare. Se apropie de cafetieră, auzindu-şi propriii paşi târându-se pe podea. El nu obişnuia niciodată să-şi târască paşii, niciodată. Rămase cu carafa de sticlă în mână şi se uită prin bucătăria goală. Uitase unde îşi lăsase cana. Puse carafa jos, se aşeză la masă şi apelă numărul lui Mikael Bellman. Îi intră mesageria vocală. Ceea ce era în regulă, oricum nu avea prea multe de zis.
— Sunt Hole. Soţia mea e bolnavă, deci renunţ. Decizia e finală.
Rămase pe scaun şi se uită pe fereastră la luminile oraşului.
Se gândi la bivolul de apă de o tonă rămas cu leul solitar agăţat de gât.
Bivolul de apă sângera din toate rănile, însă avea o grămadă de sânge şi dacă ar fi reuşit doar să-l facă pe leu să-i dea drumul, atunci i-ar fi fost uşor să-l calce cu copitele sau să-l străpungă cu coarnele. Însă timpul se scurgea cu repeziciune, iar beregata îi era strânsă şi el avea nevoie de aer.
Şi mai veneau şi alţi lei, căci turma prinsese miros de sânge.
Harry vedea luminile, însă gândurile parcă nu-i mai păruseră niciodată
atât de departe.
Inelul de logodnă. Valentin îi dăduse un inel, apoi se întorsese. Exact ca Logodnicul. La naiba! Îndepărtă gândul. Era vremea să-şi închidă mintea.
Să stingă luminile, să încuie şi să se întoarcă acasă.
Era 20:14 când Mona auzi un zgomot. Venea din întuneric, care se adâncise de când ea intrase în cuşcă. Văzu o mişcare. Se apropia ceva.
Repetase în minte întrebările pregătite şi acum se gândea ce o înfricoşa mai rău: faptul că el venea sau că nu venea? Însă acum nu mai avea niciun dubiu. Îşi simţi pulsul bubuindu-i în gât şi strânse pistolul din buzunarul bluzei. Se antrenase să tragă cu el în pivniţa părinţilor, iar de la o distanţă
de şase metri lovise ce luase la ţintă, o pelerină de ploaie pe jumătate putrezită, atârnată de un cârlig înfipt în zidul de cărămidă.
Veni din beznă şi se opri în lumina unei nave de mărfuri ce era amarată
239
lângă silozurile de ciment aflate la câteva sute de metri distanţă.
Era un câine.
Animalul lipăi în jurul cuştii şi se uită la ea.
Părea vagabond. În fine, nu avea nicio zgardă, şi era atât de slab şi de jigărit, că era greu de imaginat că locul lui ar fi fost altundeva. Era genul de câine pe care Mona cea cu alergie la pisici sperase întotdeauna să-l găsească într-o bună zi şi să o urmeze acasă, pentru ca apoi să n-o mai părăsească niciodată.
Mona întâlni privirea câinelui ce abia vedea şi-şi imagină că îşi dă
seama ce gândeşte acesta. O fiinţă umană închisă într-o cuşcă. Şi-l auzi cum râde în sinea lui.
După ce se uită o vreme la ea, câinele se aşeză paralel faţă de cuşcă, apoi ridică un picior şi un jet de lichid lovi zăbrelele şi podeaua din interior.
După care dispăru înapoi în beznă.
Fără să-şi ciulească urechile sau să adulmece aerul.
Iar Mona înţelese.
Nu mai venea nimeni.
Se uită iar la pulsometru. 119. Şi tot scădea.
El nu era aici. Atunci, unde era?
Harry distingea ceva în întuneric.
În mijlocul aleii, dincolo de lumina proiectată de ferestre şi aproape de trepte, vedea silueta cuiva care stătea cu braţele pe lângă corp, nemişcat, şi se uita la fereastra bucătăriei şi la Harry.
