Harry ridică din umeri.
— Trebuia să fi fost cineva foarte apropiat. Eu mi-am pierdut mama într-un spital pe când eram un băieţel.
— Şi la tine a fost din vina medicului?
— Nu, n-a mai putut fi salvată. Aşa că am luat vina asupra mea.
Wyller încuviinţă posomorât.
— În cazul mamei mele a fost un autoproclamat dumnezeu în halat alb.
De aceea nu mai pun piciorul acolo.
În drum spre intrare, Harry observă un bărbat care pleca ţinând un buchet de flori în dreptul feţei; îi atrăsese atenţia faptul că te aştepţi să
vezi oameni care intră cu flori în spital, nu care ies. Oleg stătea în zona de aşteptare. Se îmbrăţişară în timp ce pacienţii şi vizitatorii din jur îşi vedeau de discuţiile lor cu glas scăzut şi răsfoitul distrat al revistelor vechi. Oleg era doar cu un centimetru sau doi mai scund decât Harry. Iar acesta uitase că flăcăul se oprise din creştere şi că acum putea să-şi încaseze pariul.
— Au mai spus şi altceva? Despre ce e vorba şi dacă e periculos?
întrebă Oleg.
— Nu, răspunse Harry. Dar cum ziceam, n-ar trebui să-ţi faci prea multe griji, doar ei ştiu ce fac. I s-a indus coma, într-un fel controlat. OK?
Oleg deschise gura. O închise la loc şi încuviinţă. Iar Harry văzu. Că Oleg înţelesese că Harry îl protejează de adevăr şi că îi dă voie s-o facă.
O infirmieră se apropie şi le spuse că pot merge să o vadă.
Harry intră primul.
Jaluzelele erau coborâte.
Se apropie de pat şi privi în jos la chipul palid. Acum ea era cea care părea departe.
Mult prea departe.
— Re… respiră?
Oleg. Stătea chiar lângă Harry, cum obişnuia când era mic şi erau
233
nevoiţi să treacă amândoi pe lângă unul dintre nenumăraţii dulăi din Holmenkollen.
— Da, răspunse Harry, dând din cap către maşinăriile pâlpâitoare.
S-au aşezat amândoi pe câte o latură a patului, fiecare aruncând câte o privire la linia verde de pe ecran, când credea că celălalt nu remarcă.
Katrine căuta cu privirea prin pădurea de mâini ridicate.
Conferinţa de presă durase doar 15 minute, iar nerăbdarea din sala de întruniri era deja palpabilă. Se întreba ce anume îi agitase. Că nu aveau nimic nou în privinţa căutării lui Valentin Gjertsen sau că nu apăruse nimic nou despre vânătoarea de noi victime a lui Valentin Gjertsen. Trecuseră
46 de ore de la ultimul atac.
— Mă tem că voi avea acelaşi răspuns la aceleaşi întrebări. Dacă nu mai aveţi întrebări noi… spuse ea.
— Cum reacţionaţi la faptul că acum vă ocupaţi de trei crime în loc de două?
Întrebarea fusese adresată de un reporter din spatele încăperii.
Katrine simţi cum neliniştea se răspândeşte prin încăpere precum undele prin apă. Îi aruncă o privire lui Bjørn Holm, care stătea în primul rând, însă acesta doar ridică din umeri drept răspuns. Ea se aplecă spre microfon.
— E posibil ca această informaţie să nu fi ajuns încă la mine, aşa că va trebui să revin cu un răspuns.
Alt glas:
— Spitalul tocmai a comunicat: Penelope Rasch este moartă.
Katrine spera ca expresia să nu-i trădeze confuzia. Supravieţuirea lui Penelope Rasch nu fusese deloc pusă la îndoială.
— Ne vom opri aici şi ne vom strânge iarăşi când vom şti mai multe.
Katrine îşi adună hârtiile şi se grăbi să coboare de pe podium, apoi ieşi pe o uşă laterală.
— Când noi vom şti mai multe decât voi, murmură în barbă, apoi înjură.
Porni furibund pe hol. Ce dracu’ se întâmplase? Mersese ceva greşit la tratamentul ei? Aşa spera. Că exista o explicaţie medicală, vreo complicaţie neprevăzută, un atac de ceva, chiar vreo eroare medicală. Nu, era imposibil, doar o plasaseră pe Penelope într-un salon secret, al cărui număr nu-l ştiau decât cei mai apropiaţi.
