— Futu-i, futu-i! Antonsen, ai maşină?

— Nu, merg cu bicicleta. Oslo e mic şi mai fac şi un pic de mişcare, aşadar…

Harry îi aruncă telefonul în poală lui Antonsen şi smuci uşa salonului 301. Oleg ridică privirea ca să-l vadă pe Harry înainte de a şi-o coborî la loc în carte.

— Oleg, ai maşină – trebuie să mă duci în Grünerløkka. Acum.

Oleg pufni fără să-şi ridice privirea.

— Da, bine!

— N-a fost o rugăminte, ci un ordin. Haide!

— Un ordin?

Faţa i se schimonosi de furie.

— Nici măcar nu eşti tatăl meu. Slavă Domnului!

— Ai avut dreptate. Gradul întrece totul. Eu, inspector-şef, tu, cadet de poliţie. Deci şterge-ţi lacrimile şi mişcă-ţi curul!

Oleg se holba la el, mut de uimire.

Harry se întoarse şi porni grăbit pe hol.

Mehmet Kalak abandonase Coldplay şi U2 şi acum îl încerca pe Ian Hunter pe clientul său.

Din boxe răsuna All the Young Dudes.

— Ei bine? întrebă Mehmet.

— Deloc rău, însă David Bowie se descurcă mai bine, răspunse clientul.

Mai precis, Øystein Eikeland, care îşi ocupase poziţia de partea cealaltă

a tejghelei de când rămăsese fără job. Şi, pentru că rămăseseră doar ei doi în local, Mehmet dăduse volumul mai tare.

— Nu contează cât de tare îl dai pe Hunter! răcni Øystein, apoi îşi ridică

paharul cu Daiquiri.

 290 

Era la al cincilea. Pretindea că, dacă le pregătise el, puteau fi considerate probe de încercare în ucenicia sa ca barman, prin urmare, o investiţie deductibilă fiscal. Pentru că i se cuvenea reducere de angajat şi intenţiona să ceară restituirea taxelor la preţ întreg, el de fapt obţinea profit din beţie.

— Aş vrea să mă opresc, însă ar trebui să-mi mai fac unul dacă vreau să

am suficient pentru chirie, mormăi el.

— Eşti mai bun client decât barman, zise Mehmet. Nu că ai fi un barman inutil, doar că eşti cel mai bun client pe care l-am avut…

— Mersi, dragă Mehmet, eu…

— …iar acum te duci acasă.

— Da?

— Da.

Ca să-i arate că vorbeşte serios, Mehmet opri muzica.

Øystein deschise gura, ca şi cum voia să spună ceva, credea că poate să

formeze cuvinte doar deschizând gura, însă nu se întâmplă. Încercă din nou, apoi închise gura şi doar aprobă din cap. Îşi încheie jacheta de taximetrist, după care se lăsă să alunece de pe taburetul de bar şi porni destul de nesigur spre uşă.

— Niciun bacşiş? strigă Mehmet zâmbind.

— Bacşişurile nu sunt dec… deluct… nu sunt bune.

Mehmet luă paharul lui Øystein, puse un pic de detergent de vase în el şi-l clăti la robinet. În seara asta n-avusese suficienţi clienţi ca să

folosească maşina de spălat vase. Ecranul telefonului se lumină sub tejghea. Era Harry. Cât se ştergea pe mâini ca să-i răspundă, îşi dădu brusc seama că era ceva în neregulă cu timpul. Timpul scurs între momentul când Øystein deschisese uşa şi când aceasta se închisese la loc. Durase ceva mai mult decât de obicei. Cineva ţinuse uşa deschisă câteva secunde.

Ridică privirea.

— O seară liniştită? întrebă bărbatul care se aşezase la bar.

Mehmet încercă să inspire ca să poată răspunde, dar nu izbuti.

— Liniştea e bună, continuă Valentin Gjertsen.

Pentru că el era. Bărbatul din camera cu aburi.

Mehmet întinse neauzit mâna spre telefon.

— Te rog să nu răspunzi la ăla şi am să-ţi fac o favoare.

Mehmet n-ar fi acceptat favoarea dacă spre el n-ar fi fost aţintit un

 291 

revolver enorm.

— Mersi, n-ai fi făcut decât să regreţi!

Bărbatul privi în jur.

— Păcat că n-ai niciun client! Pentru tine, adică. Mie-mi convine de minune, înseamnă că am parte de toată atenţia ta. Presupun că oricum aş