234
Bjørn se apropie în fugă.
— Am discutat cu cei de la Ullevål. Au spus că a fost o otravă
necunoscută, în privinţa căreia nu ar fi avut ce să facă.
— Otravă? De la muşcătură sau s-a întâmplat în spital?
— Neclar – au spus că mâine vor şti mai multe.
Haos nenorocit! Katrine detesta haosul. Şi unde era Harry? Futu-i!
— Ai grijă să nu înfigi tocurile alea în podea! rosti Bjørn încet.
Harry îi spusese lui Oleg că doctorii nu ştiu ce urmează să se întâmple.
Nici despre aspectele practice care trebuiau rezolvate, cu toate că nu erau prea multe. În afară de astea, între ei plutea o tăcere grea.
Harry se uită la ceas. Era ora 19:00.
— Ar trebui să te duci acasă, să mănânci şi să dormi puţin. Mâine mergi la facultate.
— Doar dacă ştiu că vei fi tu aici. Nu o putem lăsa singură, replică Oleg.
— Stau aici până mă vor da afară, ceea ce se va întâmpla curând.
— Dar vei rămâne până atunci? Nu vei pleca la muncă?
— Muncă?
— Da. Acum stai aici, nu continui cu… cazul ăla?
— Sigur că nu.
— Ştiu cum devii când te ocupi de o crimă.
— Chiar aşa?
— Îmi amintesc o parte. Şi mi-a zis şi mama.
Harry oftă.
— Acum voi rămâne aici. Promit! Lumea îşi va vedea de treabă fără
mine, însă…
Amuţi, lăsând restul frazei să atârne între ei, în aer:… nu şi fără ea.
Trase adânc aer în piept.
— Tu cum te simţi?
Oleg ridică din umeri.
— Mi-e frică. Şi mă doare.
— Ştiu. Du-te acum şi întoarce-te mâine după cursuri! Eu voi fi aici la prima oră a dimineţii.
— Harry?
— Da?
— Va fi mai bine mâine?
235
Harry se uită la el. Băiatul cu ochi căprui şi păr brunet nu avea nicio picătură de sânge de la Harry, însă tot simţea că s-ar uita într-o oglindă.
— Tu ce crezi?
Oleg clătină din cap, iar Harry observă că se lupta să-şi reţină lacrimile.
— Aşa e. Am stat, cum stai tu acum, alături de mama mea, când era bolnavă. Oră de oră, zi de zi, noapte de noapte. Eram doar un băieţel şi m-a ros pe dinăuntru.
Oleg îşi şterse ochii cu dosul palmei şi-şi trase nasul.
