Îşi apăsă revolverul de burtă ca să simtă şocul oţelului rece, înainte de a-l lăsa jos. Cât de aproape era poliţia? VG spusese că poliţia spera că un fel de procedură juridică avea să oblige Facebook să divulge adresele. Dar înţelegea lucrurile astea şi nici nu se sinchisea de ele. Nu-l preocupau nici pe Alexander Dreyer, nici pe Valentin Gjertsen. Mama lui spunea că îl numise după Valentino, primul şi cel mai mare romantic din istoria cinematografiei. Aşa că doar ea putea fi învinuită că el trebuia să se ridice la înălţimea aşteptărilor. La început fusese relativ lipsit de riscuri. Pentru că atunci când ai 16 ani şi violezi o fată, iar norocoasa e trecută de vârsta consimţământului, deci destul de mare ca să ştie că, dacă tribunalul ajunge la concluzia că a fost mai degrabă sex consensual decât viol, atunci ea riscă să fie pedepsită pentru sex cu un minor. După 16 ani, riscul de-a fi denunţat e mai mare. Doar dacă nu o violezi pe femeia care ţi-a dat numele Valentino. Chiar era viol? Când ea începuse să se încuie în cameră, iar el îi spunea că o să fie ori ea, ori fetele din vecini, profesoarele, rudele de sex feminin sau pur şi simplu victime alese la întâmplare de pe străzi, apoi ea descuia totuşi uşa? Psihologii cărora le spusese nu-l crezuseră. Mă

rog, după o vreme îl crezuseră. Toţi.

Pink Floyd trecuse la On the Run. Tobe frenetice, sintetizatoare vibrând, zgomot de paşi alergând, rapizi, rapizi. Fugind de poliţie. De cătuşele lui Harry Hole. Pervers mizerabil.

Ridică paharul cu limonadă de pe masă. Luă o gură şi se uită la el. Apoi îl aruncă în perete. Paharul se sparse şi lichidul gălbui se scurse pe tapetul alb. Auzi înjurături din apartamentul vecin.

Se duse apoi în dormitor. Îi verifică gleznele şi încheieturile, să se asigure că sunt bine legate de picioarele patului. Îşi coborî privirea la ospătăriţa pistruiată care zăcea adormită în pat. Fata respira egal. Drogul îşi făcuse efectul cum trebuie. Oare visa? La omul negru-albăstrui? Sau numai el îl visa? Unul dintre psihologi sugerase că aceste coşmaruri recurente erau amintiri din copilărie pe jumătate uitate, că îl văzuse pe

 285 

tatăl său stând deasupra mamei sale. Baliverne, evident, nu îşi văzuse tatăl niciodată; din spusele mamei sale, el o violase o dată şi apoi dispăruse. Oarecum asemănător cu Fecioara Maria şi Duhul Sfânt. Ceea ce-l transforma pe el într-un Mesia. De ce nu? Cel care avea să se întoarcă

pentru a-i judeca pe toţi.

O mângâie pe Marte pe obraz. Trecuse mult de când avusese o femeie adevărată, vie, la el în pat. Şi în mod sigur o prefera pe ospătăriţa lui Harry Hole în locul iubitei sale japoneze moarte, cea care-i ţinea de urât de obicei. Era mare păcat că trebuia să renunţe la ea. Păcat că nu-şi putea urma instinctele demonice şi trebuia să-l asculte pe celălalt, să dea curs glasului raţiunii. Glasul raţiunii fusese furios. Dăduse instrucţiuni detaliate.

O pădure de lângă un drum pustiu din nord-estul oraşului.

Se întoarse în living şi se aşeză pe scaun. Pielea moale a acestuia se simţea plăcut pe pielea lui, care încă-l mai furnica de la duşul fierbinte.

Porni telefonul nou, în care inserase cartela SIM pe care o primise.

Aplicaţiile Tinder şi VG apărură una lângă alta. Apăsă mai întâi pe VG.

Aşteptă. Aşteptarea era incitantă. Încă mai era subiectul principal? Le putea înţelege pe celebrităţile de categorie B care erau în stare de orice pentru vizibilitate. O cântăreaţă care pregătea mâncare alături de un clovn de bucătar de la televizor pentru că – aşa cum sigur credea şi ea –

trebuia să rămână relevantă.

Harry Hole se uita ursuz la el.

Barmanul lui Elise Hermansen exploatat de poliţie.

Apăsă pe „Citeşte mai mult” de sub imagine. Dădu scroll.

Sursele spun că barmanul a fost pus să stea într-o baie turcească cuscopul de a spiona pentru poliţie…

Tipul din hararet. Lucra pentru poliţie. Pentru Harry Hole.

…pentru că el e singura persoană care îl poate identifica pe ValentinGjertsen cu o oarecare certitudine.

Se ridică în picioare şi simţi tapiţeria scaunului desprinzându-se de pielea lui ca o ventuză, apoi se întoarse în dormitor.

Se uită în oglindă. Cine eşti tu? Cine eşti tu? Tu eşti singurul. Singurul care a văzut şi cunoaşte chipul la care mă uit în acest moment.

Nu exista niciun nume sau vreo imagine a bărbatului. Şi nici nu se uitase la barman în seara aceea, în barul Jealousy. Contactul vizual îi face pe oameni să-şi amintească. Însă acum stabiliseră contact vizual. Şi îşi

 286 

amintea. Îşi trecu degetele peste tatuajul cu chipul demonic. Chipul care voia să iasă, care trebuia să iasă.

În living, On the Run ajungea la final cu un vuiet de avion aterizând şi râs de om nebun, înainte ca aparatul să se prăbuşească într-o explozie violentă.

Valentin Gjertsen închise ochii şi văzu flăcările cu ochii minţii.

— Care sunt riscurile dacă este trezită? întrebă Harry, uitându-se la crucea ce atârna deasupra capului doctorului Steffens.

— Există diferite răspunsuri la această întrebare, replică Steffens. Şi unul adevărat.

— Anume?

— Că nu ştim.

— Adică nu ştiţi ce e în neregulă cu ea.

— Da.

— Hmm! Ce ştiţi, de fapt?

— Dacă întrebi în termeni generali, ştim destule. Dar dacă oamenii ar şti cât nu ştim, li s-ar face frică, Harry. Inutil de frică. Aşa că încercăm să

păstrăm tăcerea în această privinţă.

— Chiar aşa?

— Spunem că suntem în domeniul reparaţiilor, de fapt suntem în domeniul consolării.

— Şi-atunci de ce-mi spui toate astea, Steffens? De ce nu mă consolezi?

— Pentru că sunt destul de sigur că ştii că de fapt consolarea este o iluzie. Ca inspector criminalist, transmiţi mult mai multe decât spui. Le oferi oamenilor o senzaţie de dreptate liniştitoare, de ordine şi de siguranţă. Însă nu există un adevăr perfect, obiectiv, nici dreptate adevărată.

— Are dureri?

— Nu.

Harry dădu aprobator din cap.

— Pot fuma aici?

— În biroul unui medic dintr-un spital public?

— Pare liniştitor, dacă fumatul e atât de periculos pe cât se spune.

Steffens zâmbi.

— O infirmieră mi-a spus că un îngrijitor a găsit scrum pe podeaua de