Bjørn Holm îşi descheie canadiana. Fruntea palidă îi era umedă de sudoare.

Harry suflă fumul înspre Rakel.

— Ce e, Bjørn?

— Ce vrei să spui?

— N-ai venit până aici doar ca să-mi raportezi toate astea.

Bjørn nu răspunse. Harry aşteptă. Maşinăria continua să bipăie.

— E Katrine, răspunse Bjørn. Nu înţeleg. Am văzut în lista de apeluri că

a încercat să mă sune azi-noapte, dar când am sunat-o înapoi mi-a spus că

probabil telefonul ei m-a apelat din greşeală.

— Şi?

— La 3 dimineaţa? Doar nu doarme cu telefonul sub ea.

— Şi atunci, de ce n-ai întrebat-o?

— Pentru că n-am vrut s-o sâcâi. Are nevoie de timp. De spaţiu.

Seamănă cumva cu tine.

Bjørn luă ţigara de la Harry.

— Cu mine?

— O singuratică.

Harry luă ţigara înapoi exact când Bjørn se pregătea să tragă un fum.

— Chiar eşti, protestă Bjørn.

 278 

— Ce doreşti?

— Mă înnebuneşte să umblu de colo-colo fără să ştiu nimic. Aşa că mă

întrebam…

Bjørn îşi scărpină furios barba.

— Tu şi Katrine sunteţi apropiaţi. Ai putea…?

— Să verific terenul pentru tine?

— Ceva de genul. Trebuie să o fac să se întoarcă, Harry.

Harry îşi stinse ţigara de piciorul scaunului. Se uită la Rakel.

— Sigur. Am să discut cu Katrine.

— Dar fără ca ea să ştie…

— …că vine de la tine.

— Mersi! Eşti un prieten de nădejde, Harry.

— Eu?

Harry puse chiştocul înapoi în pachetul de ţigări.

— Eu sunt un singuratic.

După ce Bjørn plecă, Harry închise ochii. Ascultă maşinăria.

Numărătoarea inversă.

 279 

24.

Marţi seară

Bărbatul se numea Olsen, iar localul pe care-l conducea se numea Olsen’s, însă ăsta-i era numele şi când îl preluase el, în urmă cu vreo 20 de ani. Unora li se părea neverosimilă o asemenea coincidenţă, dar cât de greu de crezut e ceva când tot timpul se petrec lucruri incredibile, zi de zi, clipă de clipă? Pentru că cineva trebuie să câştige la loterie, măcar asta e evident. Chiar şi aşa, persoana care câştigă nu doar că se gândeşte că e greu de crezut, ci că e de-a dreptul un miracol. Din acest motiv, Olsen nu credea în miracole. Însă cazul de faţă era unul extrem. Ulla Swart intrase şi se aşezase la masa lui Truls Berntsen, care stătea acolo de 20 de minute.

Miracolul consta în faptul că era o întâlnire aranjată. Pentru că Olsen n-avea nicio îndoială că e o întâlnire aranjată, doar petrecuse 20 de ani urmărind bărbaţi neliniştiţi, incapabili să stea nemişcaţi sau bătând darabana cu degetele în masă, în aşteptarea fetei visurilor lor. Miracolul era că, în tinereţe, Ulla fusese cea mai frumoasă fată din tot Manglerudul, iar Truls Berntsen, cea mai mare grămadă de rahat şi cel mai ratat din gaşca ce pierdea vremea prin mallul din Manglerud şi venea la Olsen’s.

Truls, sau Beavis, fusese umbra lui Mikael Bellman, care nici el nu se aflase pe lista de popularitate. Însă măcar arăta bine şi avea mereu vorbele la el, plus că reuşise să pună mâna pe fata după care oftau hocheiştii şi motocicliştii deopotrivă. Apoi devenise şeful poliţiei, aşa că era ceva de capul lui Mikael. Truls Berntsen, pe de altă parte: odată ratat, mereu ratat.

Olsen se duse la masa lor să le ia comanda, încercând să audă ce discutau la această întâlnire improbabilă.

— Eu am ajuns ceva mai devreme, începu Truls, arătând spre paharul de bere aproape gol din faţa sa.

— Eu am întârziat, spuse Ulla, trecându-şi geanta peste cap şi descheindu-se la haină. Aproape că n-am putut să scap.

— Oh? făcu Truls, luând rapid o gură mică de bere ca să ascundă cât de încordat era.

— Da, nu… nu e chiar uşor, Truls.

 280 