primească bacşişuri. Nu foarte mari, dar bacşişuri oferite din suflet, la fel ca mici încurajări pline de blândeţe şi, uneori, câte o declaraţie de dragoste. Şi avea să primească şi o poreclă. Ceva ce s-ar putea să fie tăios până la os şi sincer, dar totodată şi afectuos, ceva care să îi ofere un plus de prestanţă pe lângă compania asta de declasaţi. Kari-Scurta, Lenin, Suplinitoarea, Ursoaica. În cazul ei, probabil ceva legat de pistrui sau părul roşcat. Şi-n vreme ce lumea avea să vină şi să plece din acest colectiv, la fel cum şi potenţialii iubiţi aveau să vină şi să plece, puţin câte puţin va deveni familia ei. O familie bună, generoasă, enervantă şi pierdută.
Fata îşi ridică privirea din carnet.
— Asta-i tot?
— Da, zâmbi Harry.
Fata se repezi spre bar ca şi cum ar fi fost cronometrată. Şi cine ştie, poate că Rita stătea după tejghea şi chiar asta făcea.
Anders Wyller îi trimisese mesaj spunându-i că îl aşteaptă la Tattoos & Piercings pe Storgata. Harry începu să-i scrie un răspuns, trebuie să se descurce şi singur, când brusc auzi pe cineva aşezându-se în faţa sa.
222
— Bună, Rita! zise Harry fără să ridice privirea.
— Bună, Harry! O zi proastă?
— Da.
Tastă şi emoticonul zâmbăreţ de modă veche: două puncte, urmate de paranteză.
— Şi acum ai venit să o faci şi mai proastă?
Harry nu-i răspunse.
— Ştii ce cred eu, Harry?
— Ce crezi, Rita?
Degetul lui încerca să găsească butonul de trimitere.
— Nu cred că se sparge gheaţa.
— Am comandat o bere de la Fia-Pistruiata.
— Pe care încă o mai strigăm Marte. Şi am şi contramandat berea aia.
Harry, se poate ca drăcuşorul de pe umărul tău drept să vrea o bere, însă
îngerul de pe cel stâng te-a condus într-un loc unde nu se serveşte tărie, însă există o Rita care ştii bine că-ţi va da o cafea în loc de bere şi va sta un pic de vorbă cu tine, apoi te va trimite acasă la Rakel.
— Rita, ea nu este acasă.
— Aha, deci de aia! Harry Hole a reuşit iar s-o feştelească. Voi, bărbaţii, păreţi să găsiţi mereu o metodă.
— Rakel e bolnavă. Iar eu am nevoie de-o bere înainte să-l sun pe Oleg.
Harry îşi coborî privirea înapoi la telefon. Căută iar butonul de trimitere în vreme ce simţea cum mâna dolofană a Ritei se lasă peste-a lui.
— Lucrurile ajung de obicei să fie bine în final, Harry.
Harry se uită la ea.
— Normal că nu-i aşa. Doar dacă nu cumva cunoşti pe cineva care a scăpat cu viaţă?
Femeia începu să râdă.
— În final e ceva între ce te-a atras astăzi aici şi ziua în care nimic nu ne mai poate doborî, Harry.
Harry se uită iar la telefon. După care apăsă numele lui Oleg în loc să
apese butonul de apel.
Rita se ridică şi-l lăsă singur.
Oleg răspunse la primul apel.
— Ce bine c-ai sunat! Suntem la seminar, discutăm paragraful 20 din Regulamentul Poliţiei. Trebuie să o interpretezi în sensul că dacă situaţia o
223
cere, orice poliţist se subordonează unui superior şi trebuie să-i respecte ordinele, chiar dacă nu lucrează în cadrul aceluiaşi serviciu sau în aceeaşi secţie, nu-i aşa? Paragraful 20 spune că ofiţerul mai înalt în grad decide dacă situaţia e nesigură şi cere acest lucru. Haide, spune-mi că am dreptate! Am pus pariu cu proştii ăştia doi pe-o băutură…
Harry auzi râsete în fundal.
Închise ochii. Normal că trebuia să-şi păstreze speranţa, să aştepte ceva: momentul care vine după ceea ce te-a doborât complet azi. Ziua în care nimic nu te va mai doborî.
