— Te-ai gândit singur la asta?

Harry îşi scoase pachetul de ţigări din buzunar.

— Apropo de scurgeri de informaţii. Ziarele spun că am fost la băi, ceea ce e în regulă, pentru că am fost recunoscut. Însă nimeni în afară de cei din Boiler Room şi de tine nu ştie despre rolul lui Mehmet. Şi aş prefera ca lucrurile să rămână aşa, ca să fim absolut siguri.

Katrine încuviinţă.

— De fapt, am abordat acest subiect cu Bellman şi a fost de acord.

Spune că avem mult de pierdut dacă răsuflă faptul că folosim civili ca să

facă munca în locul nostru, că ne face să părem disperaţi. Mehmet şi, rolul său în poveste, nu trebuie pomenit faţă de nimeni, nici faţă de echipa de anchetă. Cred că are logică, deşi Truls nu mai are voie să participe la şedinţe.

— Chiar?

Katrine ridică dintr-un colţ al gurii.

— I s-a oferit propriul birou în care poate completa rapoarte despre cazuri care nu au nimic de-a face cu crimele vampiristului.

— Deci până la urmă tot l-ai dat afară, comentă Harry, înfigându-şi o ţigară între buze.

Simţi telefonul cum îi vibrează lipit de coapsă şi-l scoase afară. Un mesaj de la doctorul Steffens.

S-au terminat analizele. Rakel s-a întors în 301.

— Trebuie să plec.

— Harry, mai eşti cu noi?

— Trebuie să mă gândesc la asta.

În faţa sediului poliţiei, Harry îşi găsi bricheta într-o gaură din căptuşeala sacoului şi-şi aprinse ţigara. Se uită la oamenii care treceau pe lângă el pe trotuar. Păreau atât de liniştiţi, de lipsiţi de griji! Era ceva atât de deconcertant la situaţia asta! El unde era? Unde naiba era Valentin?

— Salut! zise Harry în timp ce intra în salonul 301.

Oleg stătea lângă patul lui Rakel, care se întorsese la locul său. Băiatul ridică privirea din cartea pe care o citea, dar nu răspunse.

Harry se apropie şi se aşeză de cealaltă parte a patului.

— Vreo veste?

Oleg continuă să răsfoiască paginile.

 274 

— OK, ascultă! reluă Harry, dându-şi sacoul jos şi atârnându-l pe spătarul scaunului. Ştiu că tu crezi că atunci când nu sunt aici înseamnă că

îmi pasă mai mult de muncă decât de ea. Şi că mai există şi alţii care pot rezolva cazurile de crimă, dar că ea nu ne are decât pe tine şi pe mine.

— Şi nu-i adevărat? zise Oleg, fără să ridice privirea din carte.

— Oleg, nu-i sunt de niciun ajutor dacă stau aici. Aici nu pot salva pe nimeni, însă acolo, afară, pot face ceva important. Pot salva vieţi.

Oleg închise cartea şi se uită la Harry.

— Mă bucur să aud că eşti motivat de filantropie. Altminteri s-ar putea crede că e vorba de altceva.

— Altceva?

Oleg lăsă cartea să-i cadă în geantă.

— De o dorinţă de glorie. Ştii tu, chestia aia cu Harry-Hole-s-a-întors-ca-să-salveze-situaţia.

— Crezi că despre asta e vorba?

Oleg ridică din umeri.

— Contează ce crezi tu. Că te poţi convinge pe tine însuţi de prostia aia.

— Aşa mă consideri tu? Unul care toarnă prostii?

Oleg se ridică în picioare.

— Ştii de ce mi-am dorit mereu să fiu ca tine? Nu pentru că erai atât de grozav. Ci pentru că nu mai aveam pe nimeni altcineva. Tu erai singurul bărbat din casă. Însă acum te pot vedea mai limpede, aşa că trebuie să fac tot ce pot ca să nu ajung ca tine. A început deprogramarea, Harry.

— Oleg…

Însă băiatul deja ieşise din cameră.

La dracu’, la dracu’!

Harry îşi simţi telefonul vibrând în buzunar şi-l închise fără să se uite la el. Ascultă maşinăria. Cineva dăduse volumul mai tare, aşa încât acum scotea un bip uşor întârziat ori de câte ori linia verde sălta în sus.

Ca un cronometru.

Care număra pentru ea.

Care număra pentru cineva de-acolo.

Ce-ar fi fost dacă Valentin se uita chiar acum la ceas în timp ce o aştepta pe următoarea?

Harry dădu să-şi scoată telefonul. Apoi îl lăsă unde era.

Lumina scăzută, oblică făcea ca, atunci când el îşi punea mâna mare

 275 

peste mâna subţire a lui Rakel, venele albastre proiectau umbre pe dosul palmei lui. Încercă să nu numere bipurile.