— Au trecut 16 ore de la dispariţia lui Marte Ruud, începu Harry. Ceva nou?

— Păr, răspunse Bjørn Holm. Echipa de la locul faptei a găsit câteva şuviţe lângă intrarea principală în Schrøder’s. Se pare că s-ar potrivi cu părul lui Valentin Gjertsen, de pe cătuşe. Au fost trimise la analize. Părul sugerează o luptă, dar şi faptul că de data asta el n-a mai făcut curăţenie.

Şi, totodată, înseamnă şi că nu mai avea cum să fie mult sânge, deci avem motive să sperăm că ea încă mai era în viaţă când au plecat de-acolo.

— OK! interveni Smith. Există o şansă ca ea să fie în viaţă şi că el o foloseşte pe post de vacă.

— Vacă? întrebă Wyller.

 265 

Se aşternu tăcerea în Boiler Room. Harry schiţă o grimasă.

— Vrei să spui că… o mulge?

— Corpul are nevoie de 24 de ore ca să refacă 1% din numărul de globule roşii din sânge, răspunse Smith. În cel mai bun caz, i-ar putea potoli setea o vreme. În cel mai rău, ar putea însemna că acum e şi mai concentrat să recapete puterea şi controlul. Şi că va încerca din nou să-i găsească pe cei care l-au umilit. Adică pe tine şi pe ai tăi, Harry.

— Soţia mea e păzită nonstop de un poliţist înarmat şi i-am lăsat mesaj fiului meu să aibă grijă.

— Deci e posibil ca el să atace şi bărbaţi? întrebă Wyller.

— Categoric, răspunse Smith.

Harry simţi o vibraţie în buzunarul pantalonilor. Îşi scoase telefonul.

— Da?

— Sunt Øystein. Cum faci un Daiquiri? Am pe cap un client dificil şi Mehmet nu răspunde.

— De unde să ştiu eu? Clientul nu ştie?

— Nu.

— Ceva cu rom şi limetă. Ai auzit de Google?

— Desigur, doar nu sunt prost. Îl găseşti pe internet, nu?

— Încearcă, s-ar putea să-ţi placă. Acum închid.

Harry încheie apelul.

— Scuze! Altceva?

— Declaraţiile martorilor luate de la persoanele din jurul restaurantului Schrøder’s, zise Wyller. Nimeni n-a auzit sau văzut ceva. Ciudat, pe o stradă atât de aglomerată.

— Poate fi destul de pustiu pe acolo pe la miezul nopţii, într-o seară de luni, replică Harry. Dar să iei pe cineva de acolo, conştient sau nu, fără să

te vadă nimeni? Cam greu. Probabil a parcat exact în faţă.

— Nu există niciun vehicul înregistrat pe numele lui Valentin Gjertsen, şi nici vreunul închiriat ieri pe numele lui, zise Wyller.

Harry se răsuci spre el.

Wyller îi întoarse privirea întrebător.

— Ştiu că şansele ca el să-şi folosească numele adevărat sunt aproape nule, însă tot am verificat. Nu asta e…?

— Mda, perfect în regulă, răspunse Harry. Trimite portretul lui robot la firmele care închiriază maşini. Iar lângă Schrøder’s se află un Deli de Luca

 266 

deschis nonstop…

— Am participat la şedinţa de dimineaţă a echipei de anchetă, au verificat camerele de supraveghere de acolo, spuse Bjørn. Nimic.

— Bine, trebuie să mai aflu şi altceva?

— În SUA se lucrează la obţinerea adreselor IP de pe Facebook ale victimelor folosind un ordin judecătoresc, în loc să se urmeze calea legală

mai lungă, răspunse Wyller. Asta înseamnă că nu vom avea acces la conţinut, ci doar la toate adresele celor către care şi de la care s-au trimis şi primit mesaje. Ar putea dura săptămâni, nu luni întregi.

Mehmet stătea în faţa uşii de la hararet. O văzuse închizându-se în timp ce intra în băi dinspre vestiar. Plus că bărbatul cu tatuaj fusese văzut în hararet. Mehmet ştia că e puţin probabil ca Valentin să se arate aşa de repede, chiar în prima zi. Doar dacă nu cumva venea de mai multe ori pe săptămână, fireşte. Deci de ce ezita?

Înghiţi în sec.

Apoi deschise uşa de la hararet şi intră înăuntru. Aburul gros se mişca, se răsucea, dispărea afară pe uşă, creând un culoar prin încăpere. Pentru o clipă Mehmet se trezi uitându-se la un bărbat aşezat pe a doua bancă de sus. După care culoarul se închise la loc şi chipul dispăru. Însă Mehmet văzuse destul.

El era. Bărbatul care intrase în bar în seara aceea.

Să fugă direct afară sau să se aşeze şi să aştepte o vreme? La urma urmei, tipul îl văzuse deja pe Mehmet uitându-se la el, iar dacă ar fi ieşit imediat nu cumva ar fi devenit suspicios?

Mehmet rămase la locul său lângă uşă.

Simţea că aburul pe care îl respira îi îngustează căile respiratorii. Nu mai putea aştepta mult, trebuia să iasă. Mehmet împinse uşa uşor şi se strecură afară. O luă la fugă pe gresia alunecoasă, făcând paşi scurţi şi atenţi ca să nu cadă, şi ajunse la vestiar. Înjură în timp ce se căznea cu codul încuietorii. Patru numere. 1683. Asediul Vienei. Anul în care Imperiul Otoman conducea lumea, sau măcar partea care merita condusă.

Când n-a mai putut să se extindă, iar de atunci a început declinul.

Înfrângere după înfrângere. De asta alesese acel an, deoarece, cumva, îi reflecta propria poveste, în care avusese totul şi-l pierduse mai apoi? În cele din urmă izbuti să descuie lacătul. Îşi înhăţă telefonul, apăsă câteva

 267 

butoane şi-l duse la ureche. Se uită la uşa dinspre băi, care se închisese la loc, aşteptându-se din clipă în clipă ca bărbatul să se repeadă afară şi să-l atace.

— Da?