— Şi atunci ce credeţi?
— Că e un sindrom. Problema e că există mii, fiecare mai rar şi mai obscur decât precedentul, răspunse Steffens.
— Ceea ce înseamnă?
— Că trebuie să continuăm să căutăm. Deocamdată este în comă
indusă, pentru că începea să aibă dificultăţi de respiraţie.
— Cât durează…?
— Deocamdată. Nu trebuie doar să aflăm ce e în neregulă cu soţia ta, ci şi să reuşim să o tratăm. Abia când vom fi siguri că va putea să respire independent o vom scoate din starea de comă.
216
— Ar putea… ar putea…
— Da?
— Ar putea să moară cât e în comă?
— Nu ştim.
— Ba da, ştiţi.
Steffens îşi uni buricele degetelor. Făcu o pauză, ca pentru a forţa discuţia să ajungă într-o viteză inferioară.
— Ar putea să moară, rosti în cele din urmă. Oricare dintre noi am putea muri. Inima se poate opri în orice clipă, dar evident că e o chestiune de probabilitate.
Harry ştia că furia pe care o simţea adunându-se în el nu avea de-a face cu doctorul şi platitudinile lui. Doar el însuşi stătuse de vorbă cu destule rude apropiate în cazuri de crimă ca să ştie că frustrarea căuta o ţintă, iar faptul că nu putea găsi una îl înfuria şi mai tare. Trase aer adânc în piept.
— Şi despre ce tip de probabilitate discutăm aici?
Steffens îşi azvârli braţele înainte.
— Cum spuneam, nu cunoaştem motivul cedării rinichilor ei.
— Nu ştiţi, de aceea se numeşte probabilitate, replică Harry.
Se opri. Înghiţi în sec. Îşi coborî vocea.
— Deci spune-mi atunci care crezi că e probabilitatea, pornind de la puţinul pe care îl cunoşti.
— Faptul că i-au cedat rinichii nu e de fapt problema în sine, ci doar un simptom. Ar putea fi o afecţiune a sângelui sau o otrăvire. E sezonul otrăvirilor cu ciuperci, însă soţia ta a spus că n-aţi mâncat deloc recent. Şi că aţi mâncat amândoi aceleaşi lucruri. Te simţi rău, Hole?
— Da.
— Tu… Bun, în regulă. Ce ne-a mai rămas atunci, un anumit sindrom, este în mod invariabil o problemă gravă.
— Steffens, peste sau sub 50%?
— Nu pot…
— Steffens, ştim că ne aflăm în necunoscut, dar te implor! Te rog!
Doctorul rămase mult timp cu privirea aţintită la Harry înainte de-a lua o decizie.
— După cum stau lucrurile acum, bazându-mă pe rezultatele analizelor, cred că riscul de-a o pierde este ceva mai mare de 50%. Nu cu mult, dar uşor peste. Motivul pentru care nu-mi place să le spun rudelor aceste
217
procente este că, de obicei, interpretează mai mult decât e cazul. Dacă un pacient moare în timpul unei operaţii în privinţa căreia am estimat riscul decesului la 25%, ne acuză adesea că i-am indus în eroare.
— 45%? 45% şanse ca ea să supravieţuiască?
— Momentan. Starea ei se tot deteriorează, deci un pic mai mică dacă
nu putem identifica nicio cauză într-un răstimp de o zi sau două.
— Mersi!
Harry se ridică în picioare. Era ameţit. Iar gândul îi veni în mod automat: o speranţă că totul avea să se întunece. O ieşire din peisaj rapidă, stupidă şi banală, şi totuşi deloc mai lipsită de sens decât orice altceva.
— Ar fi util de ştiut cum să dau de tine dacă…
— O să am grijă să mă găseşti la orice oră, i-o reteză Harry. Acum mă
întorc la ea, dacă nu mai trebuie să aflu şi altceva.
