— Ah! Probabil ai dreptate, Harry. Nu fac decât să văd ceva ce vreau să
văd în mod inconştient, pentru că încă mai sunt furios. A fost doar o intuiţie şi, cum spuneam, oricum nu prea am aşa ceva.
Harry încuviinţă încet.
— Şi ştii asta, aşa că n-a fost prima ta intuiţie. Deci ce-ai mai văzut?
Hallstein Smith se mai îndreptă puţin.
— Am văzut un tată care îşi ţine fiica de mână când ea are cât, 16–17
ani? Iar primul meu gând a fost că e drăguţ că încă mai face ceva de genul ăla şi că sper ca şi eu cu fiicele mele să ne ţinem de mână până târziu în adolescenţa lor.
— Dar?
212
— Dar o poţi privi şi din celălalt unghi: că un tată îşi exprimă puterea şi controlul ţinând-o de mână, făcând-o să rămână la locul ei.
— Şi ce te face să crezi asta?
— Pentru că fata fuge când se iveşte prima ocazie. Harry, m-am ocupat de cazuri în care existau suspiciuni de incest, iar fuga de acasă este exact unul dintre lucrurile pe care le avem în vedere. Simptomele pe care le-am enumerat pot însemna o mie de chestii, dar dacă există o singură şansă
dintr-o mie ca ea să fie abuzată acasă, ar fi o încălcare gravă a deontologiei să nu-mi împărtăşesc ideile, nu crezi? Înţeleg că eşti prieten de familie, dar totodată ăsta e motivul pentru care îţi împărtăşesc aceste idei. Tu eşti singura persoană care poate sta de vorbă cu ea.
Harry luă degetul de pe buton, apoi uşile alunecară în lateral şi Hallstein Smith se strecură afară.
Harry aşteptă până ce uşile începură să se închidă la loc, îşi vârî un picior între ele şi porni după Smith, în jos pe scările către pasaj, când telefonul îi vibră în buzunar.
Răspunse.
— Salut, Harry!
Glasul masculin al lui Isabelle Skøyen, deopotrivă ciripit şi tachinare, era imposibil de confundat.
— Te-ai întors pe cai mari, din ce-am auzit.
— Nu ştiu ce să zic.
— Doar am călărit amândoi o vreme, Harry. A fost plăcut. Ar putea deveni şi mai plăcut.
— Credeam că a fost pe cât de plăcut ar fi putut fi.
— Păi, ce a fost a fost, Harry. Te sun ca să-ţi cer o favoare. Biroul nostru de comunicare face un pic de treabă pentru Mikael şi poate ai văzut că
Dagbladet a publicat un articol online care se ia destul de tare de Mikael?
— Nu.
— Au scris, citez, „Oraşul plăteşte acum preţul pentru faptul că sub conducerea lui Mikael Bellman, poliţia din Oslo a eşuat să ducă la îndeplinire exact ceea ce trebuie să facă, adică să-i prindă pe cei ca Valentin Gjertsen. E un scandal, un semn al corupţiei profesionale, faptul că Gjertsen s-a jucat patru ani cu poliţia de-a şoarecele şi pisica. Iar acum a obosit să mai fie şoarecele, aşa că face pe pisica”. Ce zici de asta?
— Ar fi putut scrie mai bine.
213
— Ce vrem noi e să iasă cineva în faţă şi să explice cât de nerezonabilă
este această critică la adresa lui Mikael. Cineva care să le amintească
oamenilor de rata de rezolvare a infracţiunilor grave sub conducerea lui Mikael Bellman, care a fost responsabil personal de multe anchete de crimă şi este privit cu foarte mult respect. Pentru că acum eşti lector la Academia de Poliţie, nici nu poţi fi acuzat de linguşeală. Harry, tu eşti persoana perfectă. Ce zici?
— Evident că vreau să vă ajut pe tine şi pe Bellman.
— Chiar aşa? Ce bine!
— În cel mai potrivit mod în care pot. Adică să-l prind pe Valentin Gjertsen. Ceva cu care sunt ocupat exact în clipa asta, aşa că dacă mă
scuzi, Skøyen…
— Ştiu că munciţi cu toţii din greu, Harry, dar v-ar putea lua foarte mult.
— Şi de aceea este atât de urgent să lustruim reputaţia lui Bellman?
Îngăduie-mi să vă scutesc de mult timp irosit: nu voi sta niciodată în faţa unui microfon şi să spun ceva dictat de un agent de PR. Dacă încheiem chiar acum, am putea spune că n-am purtat niciodată această discuţie care s-ar termina prin a-ţi spune să te duci dracului.
Isabelle Skøyen izbucni în râs.
— Nu te-ai schimbat deloc, Harry. Tot logodit cu avocata aia drăguţă, brunetă?
