— Nu.
— Nu? Atunci poate c-am putea bea un pahar într-o seară?
— Eu şi Rakel nu mai suntem logodiţi, pentru că ne-am căsătorit.
— Ah! Păi, eu nu. Dar e vreo problemă?
— Pentru mine, da. Pentru tine e mai degrabă o provocare.
— Bărbaţii căsătoriţi sunt cei mai buni, nu-ţi fac niciodată probleme.
— Aşa cum e Bellman?
— Mikael e adorabil şi are cele mai sărutabile buze din oraş. În fine, discuţia asta a devenit deja plictisitoare, Harry, aşa că închid. Mi-ai salvat numărul.
— Nu. Pa!
Rakel. Uitase că-l sunase. Îi căută numărul în vreme ce-şi verifica propria înfăţişare. Invitaţia lui Isabelle Skøyen avusese vreun efect asupra lui, reuşise să-l stârnească în vreun fel? Nu. Mă rog. Un pic. Însemna ceva?
214
Nu. Însemna atât de puţin, încât nici măcar nu merita efortul de-a încerca să afle ce fel de nemernic era. Nu că asta însemna că nu e un nemernic, dar acel mic freamăt, acea scurtă secvenţă, ca un vis aievea – cu picioarele lungi şi şoldurile late – care a fost o clipă acolo, apoi a dispărut, nu erau suficiente pentru un verdict de vinovăţie. La naiba cu toate! O respinsese.
Cu toate că ştia că respingerea creştea probabilitatea ca Isabelle Skøyen să-l sune din nou.
— Telefonul lui Rakel Fauke, staţi de vorbă cu doctorul Steffens.
Harry simţi cum începe să i se ridice părul pe ceafă.
— Aici Harry Hole, Rakel e acolo?
— Nu, Hole, nu este.
Harry îşi simţi gâtul încleştându-se. Începea să-l cuprindă panica.
Gheaţa începea să se crape. Se concentră să respire.
— Unde este?
În lunga pauză care urmă şi despre care bănuia că are totuşi un motiv, Harry avu timp să se gândească la o groază de lucruri. Şi dintre toate concluziile la care ajunse automat creierul său, exista una pe care ştia că
avea să şi-o amintească mereu. Că se termina aici, că nu avea să mai fie în stare să aibă lucrul pe care şi-l dorea: ca azi şi mâine să fie copia zilei de ieri.
— E în comă.
De confuzie sau din pură şi cumplită disperare, creierul lui încercă să-i spună că totuşi coma e un oraş sau o ţară.
— Dar a încercat să mă sune. Cu mai puţin de o oră în urmă.
— Da, răspunse Steffens. Şi n-ai răspuns.
215
18.
Luni după-amiază
Fără sens. Harry stătea pe un scaun tare şi încerca să se concentreze la ce-i spunea bărbatul aflat de cealaltă parte a biroului. Însă cuvintele aveau la fel de mult sens ca ciripitul păsărilor dincolo de fereastra deschisă a tipului cu ochelari şi halat alb. La fel de lipsite de sens precum cerul albastru şi faptul că astăzi soarele se hotărâse să strălucească mai tare decât o făcuse de săptămâni întregi. La fel de lipsite de sens ca afişele de pe pereţi ce înfăţişau persoane cu organe cenuşii şi vase de sânge roşii expuse la vedere sau, lângă ele, o cruce cu Hristos sângerând.
Rakel.
Singura din viaţa sa care avea vreun sens.
Nu ştiinţă, nu religie, nu dreptate, nu o lume mai bună, nu plăcere, nu dependenţă, nu absenţa durerii, nici măcar fericire. Doar acele cinci litere.
R-a-k-e-l. Nu era vorba că dacă n-ar fi fost ea ar fi fost altcineva. Dacă n-ar fi fost ea, n-ar fi fost nimeni.
Şi să n-aibă pe nimeni ar fi fost mai bine decât asta.
Pe nimeni nu ţi-l pot lua de lângă tine.
Aşa că în final Harry reteză torentul de cuvinte.
— Ce înseamnă?
— Înseamnă că nu ştim, răspunse medicul specialist John D. Steffens.
Ştim doar că rinichii ei nu funcţionează cum ar trebui. Ar putea fi cauzat de un număr de motive, însă, cum spuneam, deja le-am eliminat pe cele mai evidente.
