treptat-treptat să înţeleagă cum gândeau Mikael şi toţi ceilalţi ajunşi în vârful ierarhiei.

— Poliţistul lui Bratt a fost proactiv, continuă Mikael. A descoperit că ai vorbit de două ori la telefon cu Mona Daa în ultima săptămână.

Un poliţist care verifica apelurile telefonice, se gândi Truls. Care contactase firmele de telecomunicaţii. Anders Wyller. Micul Truls nu era prost. Nu, chiar deloc.

— Ca să confirme că tu eşti sursa Monei Daa, el a sunat-o. S-a prefăcut că e vampiristul, iar ca s-o dovedească, i-a cerut să-şi sune sursa pentru a verifica un detaliu pe care doar făptaşul şi poliţia l-ar fi putut cunoaşte.

— Blenderul pentru smoothie.

— Deci recunoşti?

— Că m-a sunat Mona Daa? Recunosc, da.

— Bun! Pentru că poliţistul a trezit-o pe Katrine Bratt noaptea trecută

pentru a-i spune că are o listă de apeluri de la firma de telecomunicaţii care indică faptul că Mona Daa te-a sunat imediat după ce el a vorbit cu ea. Asta va fi foarte greu de explicat, Truls.

Truls ridică din umeri.

— Nu-i nimic de explicat. Mona Daa m-a sunat, m-a întrebat despre blenderul pentru smoothie, iar eu normal că am refuzat să comentez şi am sfătuit-o să i se adreseze inspectorului-şef. Discuţia a durat 10–20 de secunde, cum poate confirma şi desfăşurătorul. Poate că Mona Daa bănuia deja că e o cacealma care să o facă să-şi trădeze sursa. Aşa că m-a sunat pe mine în loc de sursa ei.

— Potrivit acelui poliţist, mai târziu ea a mers la o locaţie prestabilită, la terminalul de containere, pentru a se întâlni cu vampiristul. Poliţistul a fotografiat toată scena. Pesemne că cineva trebuie să-i fi oferit Monei informaţii despre blenderul pentru smoothie.

— Poate că Mona Daa a aranjat ca mai întâi să se întâlnească, după

care a mers la sursa ei pentru a obţine o confirmare. Atât poliţiştii, cât şi jurnaliştii ştiu cât de uşor este să obţii informaţii despre cine sună pe cine şi când.

— Apropo de asta: ai mai purtat încă două discuţii telefonice cu Mona Daa, fiecare de mai multe minute.

— Verifică desfăşurătorul! Mona Daa m-a sunat pe mine, eu n-am sunat-o niciodată. Faptul că unui pitbull ca Daa îi trebuie câteva minute de

 262 

frecat la cap ca să-şi dea seama că nu va obţine nimic în final şi că mai apelează, în disperare de cauză, la acelaşi truc, e problema ei. Eu chiar nu prea am timp liber în miezul zilei.

Truls se lăsă pe spate în scaun. Îşi împreună mâinile şi se uită la Mikael, care tot dădea din cap ca şi cum medita la ce-i spusese Truls, luând în calcul posibilele găuri ce rămăseseră neacoperite de amândoi. Un mic zâmbet, un pic de căldură în ochii lui căprui păreau să indice că ajunsese la concluzia că s-ar putea să funcţioneze, că s-ar putea să-l scoată pe Truls din belea.

— Bun! Însă acum, că se dovedeşte că nu tu eşti scurgerea, Truls, cine ar putea fi?

Truls ţuguie buzele, cum îl învăţase mica lui cunoştinţă franţuzoaică

planturoasă de pe internet, de câte ori îi punea întrebarea cea mai complicată: „Când ne mai întâlnim?”

— Tu să-mi spui. Nu vrea nimeni să fie văzut stând de vorbă cu un jurnalist ca Mona Daa. Nu, singura persoană pe care am văzut-o este Wyller. Stai puţin – dacă nu cumva mă înşală memoria, el i-a dat Monei un număr ca să-l poată suna. De fapt, da, şi Mona i-a spus unde poate da de ea, la sala aia, Gain.

Mikael Bellman se uita la Truls. Cu un zâmbet surprins, ca şi cum tocmai descoperise, după ani, că soţia lui poate cânta, are sânge albastru sau vreo diplomă de facultate.

— Deci ce insinuezi tu, Truls, e că scurgerea noastră ar fi probabil cineva nou aici.

Bellman îşi mângâie bărbia gânditor.

— O presupunere firească, dat fiind că problema acestei scurgeri a apărut doar de curând, chestie care nu – care-i cuvântul potrivit? –

reflectă cultura pe care am creat-o noi în cadrul poliţiei din Oslo în ultimii ani. Dar presupun că nu ar trebui să aflăm vreodată cine e sau nu e, având în vedere că jurnaliştii sunt obligaţi de lege să protejeze identitatea sursei lor.

Truls scoase râsul ăla ca un mârâit.

— OK, Mikael!

Mikael încuviinţă. Se aplecă în faţă şi, înainte ca Truls să apuce să

reacţioneze, îl înşfăcă de gulerul cămăşii şi-l trase aproape de el.

— Cu cât te-a plătit scârba, Beavis?

 263 

22.

Marţi după-amiază

Mehmet îşi strânse şi mai mult halatul în jurul corpului. Se uita la ecranul telefonului şi se prefăcea a nu-i vedea pe bărbaţii care intrau şi ieşeau din vestiarul rudimentar. Taxa de intrare în Cagaloglu Hamam nu impunea nicio limită de timp pentru băi. Dar evident că, dacă un bărbat stătea ore întregi într-un vestiar şi se uita la alţi bărbaţi dezbrăcaţi, exista riscul să devină nepopular acolo. De aceea continua să se mişte la intervale regulate între saună şi camera cu aburi permanent învăluită în ceaţă, precum şi între bazinele cu temperaturi variate, de la foarte fierbinte la rece ca gheaţa. Mai avea şi un motiv practic: camerele erau legate între ele de un număr de uşi, aşa că risca să nu-i vadă pe toţi dacă

nu se mişca de colo-colo. Însă acum vestiarul era atât de rece, încât îşi dorea să se întoarcă la căldură. Mehmet se uită la ceas. Era ora 16:00.

Tatuatorul turc credea că îl văzuse la băi pe bărbatul cu tatuajul cu demon pe la începutul după-amiezii, aşadar ucigaşii în serie sunt şi ei fiinţe cu obiceiuri bine stabilite.

Harry Hole îi explicase lui Mehmet că e spionul perfect. În primul rând, era una dintre singurele două persoane care avea vreo şansă să-i recunoască faţa lui Valentin Gjertsen. În al doilea rând, fiind turc, nu ieşea cu nimic în evidenţă într-o baie frecventată mai ales de compatrioţi de-ai săi. În al treilea rând, deoarece Valentin, potrivit spuselor lui Harry, ar fi recunoscut instantaneu un poliţist. În plus, aveau un spion în Serviciul de Investigaţii Criminale care le oferea toate informaţiile celor de la VG şi Dumnezeu ştie cui altcuiva. Aşa că Harry şi Mehmet erau singurele persoane care ştiau despre această operaţiune. Însă când Mehmet l-ar anunţa pe Harry că l-a văzut pe Valentin, detectivului i-ar lua mai puţin de 15 minute să ajungă la faţa locului însoţit de poliţişti înarmaţi.

Harry îi promisese lui Mehmet că Øystein Eikeland era înlocuitorul perfect la barul Jealousy. Un tip care arăta ca o sperietoare bătrână când intrase pe uşă, cu un miros pregnant, dar plăcut de hipiot înrăit ce rămăsese agăţat de hainele lui din denim ponosite. Când Mehmet îl întrebase dacă mai stătuse vreodată în spatele unui bar, Eikeland îşi înfipsese o ţigară rulată între buze şi replicase oftând: „Am petrecut ani

 264 

întregi în baruri, prietene. În picioare, în genunchi şi căzut pe jos.

Niciodată în spatele tejghelei”.

Însă Eikeland era alegerea de încredere a lui Harry, aşa că Mehmet putea doar să spere că n-avea să se întâmple nimic rău. Cel mult o săptămână, spusese Harry. După care se putea întoarce în barul său. Harry executase şi o mică plecăciune când îi fusese oferită cheia, prinsă de un inel pentru chei cu o inimă de plastic frântă, logoul barului Jealousy, şi îi spusese lui Mehmet că trebuie să aibă o discuţie legată de muzică. Că

existau persoane trecute de 30 de ani care nu erau deranjate în mod deosebit de muzica nouă şi că mai rămâneau speranţe chiar şi pentru cei cramponaţi de muzica celor de la Bad Company. Ideea acelei discuţii în sine merita cel puţin o săptămână de plictiseală, se gândi Mehmet în timp ce făcea scroll pe site-ul VG, cu toate că deja trebuia să fi citit de zece ori aceleaşi titluri.

VAMPIRIŞTI CELEBRI ÎN ISTORIE. Şi în timp ce se uita fix la ecranul telefonului şi aştepta să se încarce restul articolului, se întâmplă ceva straniu. Era ca şi cum nu mai reuşi să respire preţ de câteva secunde.

Ridică privirea. Uşa de la băi se închisese la loc. Privi în jur. Ceilalţi trei bărbaţi care se aflau în vestiar erau aceiaşi ca mai devreme. Cineva intrase şi acum mergea prin cameră. Mehmet îşi încuie telefonul în dulap, se ridică şi porni pe urmele lui.

Cazanele din camera de alături huruiau. Harry se uită la ceas. 16:05. Îşi împinse scaunul în spate, îşi împleti mâinile la ceafă şi se rezemă de peretele de cărămidă. Smith, Bjørn şi Wyller se uitau la el.