 255 

— Oleg? Nu trebuia să vină înainte să termine cursurile la facultate.

— A întrebat de tine. Părea supărat că i-ai lăsat mama singură.

Harry dădu aprobator din cap şi mai bău un pic de cafea.

— La această vârstă, ei se înfurie adesea şi sunt plini de indignare morală, continuă Steffens. Mută asupra tatălui vina pentru absolut orice nu merge, iar bărbatul care îşi doreau odată să devină începe să

reprezinte tot ce nu vor să devină.

— Vorbeşti din proprie experienţă?

— Desigur, doar asta facem tot timpul.

Surâsul lui Steffens dispăru la fel de repede cum apăruse.

— Hmm! Steffens, te pot întreba ceva personal?

— Sigur că da.

— Se termină în mod pozitiv?

— Poftim?

— Bucuria de-a salva vieţi minus disperarea de a-i pierde pe cei pe care i-ai fi putut salva.

Steffens se uită în ochii lui Harry. Poate că de vină era situaţia, doi oameni stând faţă în faţă într-o cameră semiobscură, ceea ce o transforma într-o întrebare firească. Vapoare trecând unul pe lângă altul în noapte. Steffens îşi dădu jos ochelarii şi-şi plimbă mâinile peste faţă ca şi cum ar fi vrut să-şi şteargă oboseala. Clătină din cap.

— Nu.

— Dar tot o faci.

— E o chemare.

— Da, am văzut crucea din biroul tău. Crezi în chemări.

— Cred că şi tu o faci, Hole. Te-am văzut. Poate că nu e o chemare de la Dumnezeu, dar o simţi şi tu, la fel ca mine.

Harry îşi ridică privirea din pahar. Steffens avea dreptate că această

cafea era bizar de proastă.

— Asta înseamnă că nu-ţi place ceea ce faci?

— Urăsc ce fac, zâmbi medicul specialist. Dacă ar fi fost după mine, aş fi devenit pianist şi aş fi susţinut concerte.

— Eşti un pianist bun?

— Nu ăsta-i blestemul? Când nu eşti bun la ceea ce-ţi place cel mai mult, ci la ceva ce urăşti.

Harry aprobă din cap.

 256 

— Ăsta-i blestemul. Facem treburi care sunt utile.

— Iar minciuna este că există o recompensă pentru cel care-şi urmează

chemarea.

— Poate că uneori munca în sine reprezintă o recompensă suficientă.

— Nu şi pentru pianistul care adoră muzica sau pentru călăul care adoră sângele.

Steffens arătă spre insigna cu numele său prinsă de halatul alb.

— M-am născut şi am crescut mormon în Salt Lake City şi am primit numele după John Doyle Lee, un bărbat iubitor de pace şi de Dumnezeu, care în 1857 a primit poruncă de la bătrânii parohiei sale să masacreze un grup de imigranţi păgâni rătăciţi pe teritoriul lor. A scris despre tumultul din sufletul său într-un jurnal şi despre oribila chemare pe care soarta o abătuse asupra sa, însă pe care pur şi simplu trebuia să o accepte.

— Masacrul de la Muntele Meadows.

— Deci cunoşti istoria, Hole.

— Am studiat crimele în serie la FBI, unde am aflat şi despre cele mai cunoscute crime în masă. Trebuie să mărturisesc că nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu cel de la care ai căpătat numele.

Steffens se uită la ceas.

— Să sperăm că recompensa îl aştepta în Rai, pentru că pe pământ toţi l-au trădat pe John Doyle Lee, inclusiv liderul spiritual, Brigham Young.

John Doyle a fost condamnat la moarte. Însă tatăl meu tot considera că a dat un exemplu demn de urmat, renunţând la iubirea ieftină a aproapelui în favoarea urmării unei chemări pe care o ura.

— Poate că n-o ura atât de tare pe cât pretindea.

— Ce vrei să spui?

Harry ridică din umeri.

— Un alcoolic urăşte şi blestemă băutura pentru că-i distruge viaţa. Dar totodată este viaţa lui.

— Interesantă analogie!

Steffens se ridică şi merse la geam, unde trase draperiile într-o parte.

— Dar tu, Hole? Chemarea ta continuă să-ţi distrugă viaţa, chiar dacă

este viaţa ta?

Harry îşi feri ochii şi încercă să se uite la Steffens, însă era orbit de lumina bruscă.