— Detalii?
Smith clipi de câteva ori, cu ochii aproape închişi, şi începu să
vorbească de parcă ar fi citat din memorie, cuvânt cu cuvânt:
— 4 mai, ajunul Nopţii Valpurgiei, Sankt Eriksplan nr. 11, un apartament cu o cameră. Lilly a primit un bărbat acolo. Femeia coborâse mai devreme la prietena ei de la primul etaj ca să-i ceară împrumut un prezervativ. Când poliţia a intrat în apartamentul lui Lilly, au găsit-o moartă, întinsă pe un divan. Nicio amprentă sau alte probe. Era evident că
ucigaşul curăţase temeinic în urma lui, ba chiar şi hainele lui Lilly erau împăturite frumos. În chiuveta din bucătărie au găsit un polonic pentru sos plin de sânge.
Bjørn schimbă o privire cu Harry înainte ca Smith să continue:
— Niciunul dintre numele din registrul ei cu adrese, care, trebuie să
recunoaştem, conţinea doar o grămadă de prenume, nu a condus poliţia la vreun suspect. N-au ajuns niciodată măcar aproape de a-l găsi pe vampirist.
— Dar dacă a fost un vampirist, cu siguranţă ar fi lovit din nou, nu?
întrebă Wyller.
— Da, răspunse Smith. Şi cine spune că n-a făcut-o? Şi că a curăţat mai bine după el?
— Smith are dreptate, interveni Harry. Numărul de persoane care dispar în fiecare an e mult mai mare decât numărul de crime trecute la dosar. Dar poate că Wyller are totuşi dreptate când spune că un vampirist pe cale să devină aşa ar fi identificat în primele stadii?
— Ce am descris eu la televizor reprezintă dezvoltarea tipică, răspunse Smith. Există oameni care îşi descoperă vampiristul interior mai târziu în viaţă, exact cum e nevoie de timp ca oamenii obişnuiţi să-şi descopere adevărata orientare sexuală. Unul dintre cei mai vestiţi vampirişti din istorie, Peter Kürten, aşa-zisul „Vampir din Düsseldorf”, avea 45 de ani când a băut prima oară sângele unui animal, o lebădă pe care o omorât-o în afara oraşului, în decembrie 1929. După nici doi ani, omorâse deja nouă
204
persoane şi încercase să omoare alte şapte.
— Deci nu ţi se pare ciudat că istoricul altminteri destul de oribil al lui Valentin Gjertsen n-a inclus niciodată băutul de sânge şi canibalismul?
— Nu.
— Bine. Bjørn, tu ce-ai în minte?
Bjørn Holm se îndreptă de spate în scaun şi se frecă la ochi.
— Aceleaşi lucruri ca şi tine, Harry.
— Anume?
— Că uciderea Ewei Dolmen imită crima din Stockholm. Divanul, faptul că locul a fost curăţat temeinic, că blenderul pe care l-a folosit să bea sângele a fost lăsat în chiuvetă.
— Smith, ţie ţi se pare plauzibil? întrebă Harry.
— Un imitator? Dacă da, atunci ar fi ceva nou. Ăăă, un paradox lipsit de intenţie. Cu siguranţă au existat vampirişti care s-au considerat reîncarnarea contelui Dracula, însă ideea că un vampirist va prelua misiunea de-a recrea Crima Atlas mi se pare puţin probabilă. O explicaţie mai probabilă ar fi aceea că există totuşi câteva asemănări cu personalitatea tipică vampiriştilor.
— Harry crede că vampiristul nostru este obsedat de curăţenie, interveni Wyller.
— Înţeleg asta, răspunse Smith. Vampiristul John George Haigh era obsedat de mâinile curate, aşa că purta mănuşi tot anul. Ura mizeria şi bea sângele victimelor sale doar din recipiente proaspăt spălate.
— Dar tu, Smith? spuse Harry. Tu cine crezi că e vampiristul nostru?
Smith îşi apăsă buzele cu două degete şi le mişcă în sus şi în jos, în timp ce inspira şi expira.
— Cred că, la fel ca o mulţime de vampirişti, este o persoană
inteligentă care a torturat animale şi posibil şi oameni încă din tinereţe şi că provine dintr-o familie stabilă, în care el a fost singurul care nu s-a adaptat. Curând va dori iar sânge şi cred că obţine satisfacţie sexuală nu numai când bea sânge, ci şi când îl vede. Că e în căutarea orgasmului perfect, pe care crede că doar o combinaţie între viol şi sânge i-l poate oferi. Peter Kürten – ucigaşul de lebede din Düsseldorf – spunea că
numărul de înjunghieri cu cuţitul de care aveau parte victimele sale depindea de cât sânge ieşea, ceea ce determina cât de repede ajungea el la orgasm.
205
O linişte sumbră se aşternu în încăpere.
— Şi unde şi cum găsim o persoană de genul ăsta? întrebă Harry.
— Poate că Bratt avea dreptate seara trecută la televizor, răspunse Bjørn. Poate că Valentin chiar a părăsit ţara. Poate că a dat o fugă în Piaţa Roşie.
— La Moscova? întrebă Smith surprins.
— Copenhaga, replică Harry. Multiculturalul Nørrebro. Există acolo un parc frecventat de cei angajaţi în traficul de persoane. În mare, import, dar şi puţin export. Te aşezi pe o bancă sau într-un leagăn şi ţii un bilet în mână – de autobuz, de avion, orice. Vine la tine un tip şi te întreabă unde mergi. După care te mai întreabă ceva, nimic care să-l dea de gol, în timp ce un coleg de-ai săi aşteaptă altundeva în parc şi îţi face poze fără să bagi de seamă, apoi verifică pe internet că eşti cine spui că eşti şi că nu eşti poliţist. Această agenţie de voiaj este discretă şi scumpă, dar chiar şi aşa, nimeni nu ajunge să călătorească la clasa business. Cele mai ieftine locuri sunt în containerele de mărfuri.
Smith clătină din cap.
— Dar vampiriştii nu-şi calculează riscurile la fel de raţional ca noi, deci eu nu cred că a plecat.
— Nici eu, îl susţinu Harry. Deci unde e? Se ascunde într-o mulţime sau trăieşte singur în vreun loc izolat? Are prieteni? Ne putem imagina că ar avea un partener?
