poliţie cu ce avea? Sau mai înţelept era să aştepte şi să vadă dacă el avea să mai ia legătura cu ea? La urma urmei, putea exista o explicaţie valabilă

pentru care el nu mai venise la întâlnire.

— Pari obosită, Daa, ai petrecut azi-noapte? începu şeful.

— Aş vrea eu, răspunse Mona încet, lăsându-şi geanta pentru sală

lângă birou şi pornindu-şi computerul.

— De vreun gen ceva mai experimental, probabil?

— Aş vrea eu, repetă Mona ceva mai tare.

Ridică privirea şi văzu că mai multe feţe se ridicaseră deasupra ecranelor computerelor din open space. Feţe rânjite, cu expresii întrebătoare.

— Ce e? strigă ea.

— Doar stripperi sau şi sadomaso? strigă un glas grav, pe care nu apucă

să-l identifice, pentru că vreo două fete izbucniră într-un râs incontrolabil.

— Verifică-ţi e-mailul, continuă şeful de redacţie. Am fost adăugaţi şi câţiva dintre noi.

Mona îngheţă cu totul. Simţi un fior de anticipare când mai degrabă

lovi decât apăsă butoanele tastaturii.

Expeditorul era infractiuniviolente@oslopol.no.

Niciun text, doar o imagine. Făcută probabil cu o cameră fotosensibilă, având în vedere că ea nu observase niciun bliţ. Şi probabil folosindu-se de lentile speciale. În fundal se vedea câinele care urina pe cuşcă şi ea, în mijlocul cuştii, ţeapănă şi cu o privire de animal sălbatic. Fusese păcălită.

Nu vampiristul fusese cel care o sunase.

La 8:15, Smith, Wyller, Holm şi Harry erau în Boiler Room.

— Avem o dispariţie care ar putea fi opera vampiristului, începu Harry.

Marte Ruud, 24 de ani, dispărută de la restaurantul Schrøder’s, chiar înainte de miezul nopţii. Katrine îi pune la curent pe cei din echipa de anchetă.

— Echipa de teren este acum acolo, completă Bjørn Holm. Nimic, deocamdată. În afară de ce-ai pomenit deja.

— Anume? întrebă Wyller.

— Un „v” scris cu ruj pe o faţă de masă. Unghiul dintre linii se potriveşte cu cel de pe uşa Ewei Dolmen.

Fu întrerupt de un zumzet de chitară pe care Harry îl recunoscu a fi Don

 252 

Helms, ce cânta introul la Your Cheating Heart al lui Hank Williams.

— Wow, avem semnal! exclamă Bjørn Holm, scoţându-şi telefonul din buzunar. Holm. Poftim? Nu te aud. Stai un pic!

Bjørn dispăru pe uşă, în pasaj.

— Se pare că această răpire ar putea avea legătură cu mine, continuă

Harry. Restaurantul meu, masa mea obişnuită.

— Nu e bine deloc, interveni Smith, clătinând din cap. Şi-a pierdut controlul.

— Nu e bine că şi-a pierdut controlul? Asta nu înseamnă că urmează să

fie mai neglijent? se miră Wyller.

— Ar putea să însemne veşti bune, replică Smith. Însă acum, că ştie cum e să deţină putere şi control, nu-i va mai îngădui nimănui să i le ia. Ai dreptate, e pe urmele tale, Harry. Şi ştii de ce?

— Articolul din VG, răspunse Wyller.

— L-ai numit un pervers mizerabil care… cum era?

— Căruia abia aştepţi să-i pui o pereche de cătuşe, completă Wyller.

— Deci l-ai descris drept mizerabil şi ai ameninţat că-i iei puterea şi controlul.

— Isabelle Skøyen l-a numit aşa, nu eu, dar nu asta contează acum, răspunse Harry, frecându-şi ceafa. Smith, crezi că se va folosi de fată ca să

ajungă la mine?

Smith clătină din cap.

— E moartă.

— Cum poţi să fii aşa de sigur?

— El nu-şi doreşte o confruntare, ci doar să vă arate ţie şi tuturor celorlalţi că deţine controlul. Că poate merge în localul tău şi lua pe unul de-ai tăi.

Harry se opri cu mâna pe ceafă.

— Unul „de-ai mei”?

Smith nu răspunse.

Bjørn Holm se întoarse.

— Era de la Ullevål. Chiar înainte ca Penelope Rasch să moară, un bărbat a venit la recepţie şi s-a prezentat drept cineva pe care ea îl trecuse ca prieten, un anume Roar Wiik, fostul logodnic.

— Tipul care i-a oferit inelul de logodnă pe care Valentin i l-a furat apoi din apartament, completă Harry.