Marte e de încredere şi aveam o înţelegere. Pur şi simplu n-ar fi plecat fără să încuie. Nu răspunde nici la telefon, iar prietenul ei spune că n-a ajuns acasă. Poliţia a verificat la spital, dar nimic. Poliţista a spus că se întâmplă tot timpul, lumea dispare în maniere ciudate, după care apare câteva ore mai târziu cu o explicaţie perfect logică. Ar trebui să-i sun înapoi dacă Marte nu apare după 12 ore.
— Ce ţi-au spus e adevărat, Rita, n-au făcut decât să respecte procedurile de rutină.
— Da, dar… alo?
— Sunt aici, Rita.
— Când făceam curăţenie, pregătindu-mă să închid, am descoperit că
cineva scrisese ceva pe una dintre feţele de masă. Aducea a ruj şi e exact nuanţa de roşu pe care o foloseşte Marte.
— OK. Şi ce scria?
— Nimic.
— Nimic?
— Nimic. O singură literă. Un „v”. Şi exact pe locul tău.
246
Ora 3 dimineaţa.
Un răcnet îşi făcu loc printre buzele lui Harry, reverberând între pereţii subsolului gol. Harry se uită la bara de fier care ameninţa să cadă şi să-l zdrobească, în timp ce braţele sale tremurătoare o ţineau în sus. Apoi, cu un efort final, împinse greutăţile departe de el, făcându-le să se ciocnească una de alta după ce lăsă bara în suportul ei. Rămase întins pe bancă, icnind după aer.
Închise ochii. Îi promisese lui Oleg că va fi cu Rakel. Însă trebuia să se întoarcă acolo. Trebuia să-l prindă. Pentru Marte. Pentru Aurora.
Nu.
Era prea târziu. Pentru Aurora era prea târziu. Şi pentru Marte. Deci trebuia s-o facă pentru cele care încă nu deveniseră victime, cele care încă
mai puteau fi salvate de Valentin.
Harry prinse iar bara, simţind metalul lipit de bătăturile din palme.
Undeva unde poţi fi util.
Bunicul lui îi spusese asta, că tot ce trebuie să faci este să fii util. Când bunica lui îl născuse pe tatăl lui Harry, pierduse atât de mult sânge, încât moaşa îl sunase pe doctor. Bunicul, căruia i se spusese că nu are cu ce să
le ajute, nu mai suportase să audă ţipetele bunicii, aşa că ieşise afară, pusese frâiele pentru plug pe cal şi începuse să are câmpul. Mânase calul cu biciul scoţând ţipete suficient de puternice pentru a le acoperi pe cele din casă, după care se repezise el însuşi să împingă plugul după ce bătrânul şi credinciosul său cal începuse să se împiedice în hăţuri. După ce ţipetele se opriseră şi doctorul ieşise afară ca să-i spună că atât mama, cât şi copilul aveau să supravieţuiască, bunicul se prăbuşise în genunchi, sărutase pământul şi-i mulţumise unui Dumnezeu în care nu credea.
În aceeaşi noapte, calul se prăbuşise în grajd şi murise.
Acum Rakel zăcea în spital. Tăcută. Iar el trebuia să se hotărască.
Undeva unde poţi fi util.
Harry săltă bara din suport şi şi-o apropie de piept. Inspiră adânc. Îşi încordă muşchii. Şi răcni.
247
Partea a doua
248
21.
Marţi dimineaţă
Era 7:30. În aer plutea o ploaie fină şi Mehmet se pregătea să
traverseze strada când observă un bărbat în faţa barului Jealousy. Îşi făcuse mâinile binoclu şi le lipise de geam, ca să privească înăuntru.
Primul lucru la care se gândi Mehmet fu că Danial Banks îşi cerea mai devreme următoarea rată, însă când se apropie, văzu că bărbatul era mai înalt şi blond. Îi trecu prin minte că trebuie să fie vreunul dintre clienţi mai vechi şi alcoolici care se întorsese în speranţa că barul deschidea tot la 7:00 dimineaţa.
Însă când bărbatul se întoarse cu faţa spre stradă, trăgând din ţigara înfiptă între buze, văzu că era poliţistul. Harry.
— Bună dimineaţa! Ţi-e sete? rosti Mehmet în timp ce-şi scotea cheile.
— Şi asta. Dar am o ofertă pentru tine.
— Ce gen de ofertă?
— Genul care poate fi refuzat.
— În cazul ăsta mă interesează, răspunse Mehmet, apoi îl lăsă pe poliţist să intre.
Îl urmă şi el, apoi încuie uşa şi aprinse luminile din spatele tejghelei.
— Ăsta e un bar chiar bun, spuse Harry, aşezându-şi coatele pe tejghea şi trăgând adânc aer în piept.
— Vrei să-l cumperi? replică sec Mehmet în timp ce turna apă într-un cezve, ibricul lui turcesc special.
— Da, răspunse Harry.
Mehmet râse.
— Fă-mi o ofertă!
— 435.000 de coroane.
Mehmet se încruntă.
— De unde ai scos numărul ăsta?
