— Sunt Hole. Soţia mea e bolnavă, deci renunţ. Decizia e finală.

Rămase pe scaun şi se uită pe fereastră la luminile oraşului.

Se gândi la bivolul de apă de o tonă rămas cu leul solitar agăţat de gât.

Bivolul de apă sângera din toate rănile, însă avea o grămadă de sânge şi dacă ar fi reuşit doar să-l facă pe leu să-i dea drumul, atunci i-ar fi fost uşor să-l calce cu copitele sau să-l străpungă cu coarnele. Însă timpul se scurgea cu repeziciune, iar beregata îi era strânsă şi el avea nevoie de aer.

Şi mai veneau şi alţi lei, căci turma prinsese miros de sânge.

Harry vedea luminile, însă gândurile parcă nu-i mai păruseră niciodată

atât de departe.

Inelul de logodnă. Valentin îi dăduse un inel, apoi se întorsese. Exact ca Logodnicul. La naiba! Îndepărtă gândul. Era vremea să-şi închidă mintea.

Să stingă luminile, să încuie şi să se întoarcă acasă.

Era 20:14 când Mona auzi un zgomot. Venea din întuneric, care se adâncise de când ea intrase în cuşcă. Văzu o mişcare. Se apropia ceva.

Repetase în minte întrebările pregătite şi acum se gândea ce o înfricoşa mai rău: faptul că el venea sau că nu venea? Însă acum nu mai avea niciun dubiu. Îşi simţi pulsul bubuindu-i în gât şi strânse pistolul din buzunarul bluzei. Se antrenase să tragă cu el în pivniţa părinţilor, iar de la o distanţă

de şase metri lovise ce luase la ţintă, o pelerină de ploaie pe jumătate putrezită, atârnată de un cârlig înfipt în zidul de cărămidă.

Veni din beznă şi se opri în lumina unei nave de mărfuri ce era amarată

 239 

lângă silozurile de ciment aflate la câteva sute de metri distanţă.

Era un câine.

Animalul lipăi în jurul cuştii şi se uită la ea.

Părea vagabond. În fine, nu avea nicio zgardă, şi era atât de slab şi de jigărit, că era greu de imaginat că locul lui ar fi fost altundeva. Era genul de câine pe care Mona cea cu alergie la pisici sperase întotdeauna să-l găsească într-o bună zi şi să o urmeze acasă, pentru ca apoi să n-o mai părăsească niciodată.

Mona întâlni privirea câinelui ce abia vedea şi-şi imagină că îşi dă

seama ce gândeşte acesta. O fiinţă umană închisă într-o cuşcă. Şi-l auzi cum râde în sinea lui.

După ce se uită o vreme la ea, câinele se aşeză paralel faţă de cuşcă, apoi ridică un picior şi un jet de lichid lovi zăbrelele şi podeaua din interior.

După care dispăru înapoi în beznă.

Fără să-şi ciulească urechile sau să adulmece aerul.

Iar Mona înţelese.

Nu mai venea nimeni.

Se uită iar la pulsometru. 119. Şi tot scădea.

El nu era aici. Atunci, unde era?

Harry distingea ceva în întuneric.

În mijlocul aleii, dincolo de lumina proiectată de ferestre şi aproape de trepte, vedea silueta cuiva care stătea cu braţele pe lângă corp, nemişcat, şi se uita la fereastra bucătăriei şi la Harry.

El îşi coborî privirea şi se uită în jos la cana de cafea de parcă n-ar fi văzut deloc silueta de afară. Pistolul său se afla la etaj.

Să fugă şi să-l ia?

Pe de altă parte, dacă era totuşi bărbatul vânat care se apropia de vânător, nu voia să-l sperie.

Harry se ridică şi se întinse, conştient că era perfect vizibil în bucătăria bine luminată. Se duse în living, care dădea tot înspre alee, luă o carte şi apoi făcu repede doi paşi mari spre uşa de la intrare, înhăţând foarfeca de grădină pe care Rakel o lăsase lângă cizme, apoi smuci de uşă şi o luă la fugă pe scări.

Silueta nu se clinti.

 240 

Harry se opri şi apoi se uită cu atenţie.

— Aurora?

Harry scotocea prin bufetele din bucătărie.

— Cardamom, scorţişoară, muşeţel. Rakel are o mulţime de ceaiuri pe-aici, dar dat fiind că eu sunt băutor de cafea, chiar nu ştiu ce să-ţi recomand.

— De scorţişoară e în regulă, răspunse Aurora.

— Poftim! spuse apoi Harry, întinzându-i o cutie.

Fata scoase un pliculeţ şi Harry o urmări în timp ce îl înmuia în cana cu apă fierbinte.

— Ai fugit alaltăieri de la sediul poliţiei.

— Da, răspunse ea simplu, apăsând pliculeţul de ceai cu o linguriţă.

— Şi astăzi din staţia de autobuz.

Ea nu răspunse, iar părul îi căzu din nou, acoperindu-i faţa.

Harry se aşeză pe scaun şi luă o gură de cafea. Îi oferi timpul de care avea nevoie, fără a umple tăcerea cu cuvinte ce necesitau răspunsuri.

— N-am văzut că eşti tu, rosti ea în cele din urmă. Bine, am văzut, dar eram deja speriată, şi de multe ori e nevoie ca mintea să-i spună corpului că e totul în regulă. Iar între timp corpul meu reuşise deja să o ia la fugă.