— Să nu spui nimănui până nu terminăm.
— Vreun motiv pentru care nu putem rezolva asta la telefon?
190
— Pentru că vreau să te văd în tot acest timp. Iar tu să mă vezi pe mine. Somn uşor! Dacă ai terminat cu banda.
Harry stătea întins pe spate, fixând tavanul cu privirea. Evident că
putea da vina pe cele două ceşti de cafea cu consistenţa bitumului oferite de Mehmet, însă ştia că nu ele erau motivul. Ştia că e iar acolo, incapabil să-şi oprească de tot creierul până nu se termina. Continua să funcţioneze neîntrerupt până la prinderea făptaşului, uneori chiar şi după aceea. Patru ani. Patru ani fără niciun semn de viaţă. Sau de moarte. Însă acum Valentin Gjertsen se arătase. Şi nu doar o frântură din coada lui de diavol
– păşise din proprie iniţiativă în lumina reflectoarelor, ca un actor, scenarist şi regizor narcisist într-o singură persoană. Pentru că totul era regizat, nu erau doar acţiunile unui psihopat orbit de furie. Nu era cineva pe care să-l prindă din întâmplare. Trebuiau să aştepte până când el făcea mişcarea următoare şi să se roage că va face o greşeală. Între timp, continuau căutările, în speranţa că vor descoperi mici greşeli pe care le mai făcuse. Pentru că toată lumea face greşeli. Aproape toată lumea.
Harry ascultă respiraţia regulată a lui Rakel, apoi se strecură de sub aşternuturi, porni spre uşă şi coborî scările în living.
I se răspunse la apel după al doilea ţârâit.
— Credeam că dormi, începu Harry.
— Şi tot ai sunat? întrebă Ståle Aune somnoros.
— Trebuie să mă ajuţi să-l găsesc pe Valentin Gjertsen.
— Să mă ajuţi? Sau să ne ajuţi?
— Mă. Ne. Oraşul. Rasa umană, la dracu’! Trebuie oprit.
— Harry, ţi-am mai spus că paza mea s-a sfârşit.
— E treaz şi chiar acum e acolo, afară, Ståle. În timp ce noi dormim.
— Şi mai avem şi o conştiinţă vinovată. Dar tot dormim. Pentru că
suntem obosiţi. Eu sunt obosit, Harry. Prea obosit.
— Am nevoie de cineva care îl înţelege, care îi poate intui următoarea mişcare, Ståle. Care vede unde va greşi. Care să-i identifice slăbiciunile.
— Nu pot…
— Hallstein Smith, ce părere ai despre el? îl întrerupse Harry.
O pauză.
— De fapt, n-ai sunat ca să mă convingi pe mine, zise Ståle, iar Harry auzi că se simte un pic rănit.
191
— Ăsta e planul B, răspunse Harry. Hallstein Smith a fost primul care a zis că e opera unui vampirist şi că va lovi din nou. A avut dreptate că
Valentin Gjertsen se va ţine de metoda care funcţionase deja, adică
întâlnirile pe Tinder. A avut dreptate că va risca să lase dovezi. A avut dreptate în privinţa ambivalenţei lui Valentin de-a fi identificat. Iar mai devreme le-a spus poliţiştilor că ar trebui să caute un agresor sexual. Până
acum Smith a nimerit destul de bine. Faptul că merge contra curentului e un lucru bun, pentru că mă gândesc să-l racolez în echipa-contra-curentului. Dar cel mai important: mi-ai spus că e un psiholog inteligent.
— Da, chiar este. Da, Hallstein Smith ar fi o alegere potrivită…
— Dar e ceva ce nu-mi dă pace în legătură cu el. Porecla lui…
— Maimuţa?
— Ai spus că are legătură cu faptul că încă mai face eforturi pentru credibilitate în rândul colegilor.
— La dracu’, Harry, aia a fost acum jumătate de viaţă.
— Povesteşte-mi.
Părea că Ståle căzuse pe gânduri. După care începu să murmure încet la telefon:
— Mă tem că porecla aia mi se datorează parţial. Şi lui, fireşte. Când era student aici, la Oslo, am descoperit că lipsesc bani din micul seif din barul Departamentului de Psihologie. Hallstein a fost suspectul principal pentru că brusc şi-a permis să vină într-o călătorie de studii la Viena, la care iniţial nu se înscrisese pentru că nu avea bani. Problema era că ne-a fost imposibil să dovedim că Hallstein făcuse rost de codul seifului, singura cale prin care reuşise să facă rost de bani. Aşa că am construit o capcană a maimuţei.
— O ce?
— Tati!
Harry auzi un glas ascuţit de fată la celălalt capăt al firului.
