— Dar tu nu trebuie să răspunzi neapărat la bănuielile mele stupide, continuă Smith. Chiar mă aflu sub jurământ de confidenţialitate şi în privinţa lor. Seară bună, Bratt!
Katrine îl urmări pe Hallstein îndepărtându-se pe coridor cu picioarele lui în forma Turnului Eiffel. Îi sună telefonul.
Era Bellman.
Era gol, blocat cu totul într-o pâclă impenetrabilă şi arzătoare care îi înţepa porţiunile de piele pe care şi le frecase cu îndârjire, făcând să-i curgă sângele pe banca de lemn de sub el. Închise ochii, simţind cum îi urcă un suspin din gât, şi vizualiză ce urma să se întâmple. Blestematele de reguli. Îi îngrădeau distracţia, îi îngrădeau durerea, îl împiedicau să se exprime cum i-ar fi plăcut. Dar lucrurile aveau să se schimbe. Poliţia îi primise mesajul, iar acum era pe urmele lui. Exact în clipa asta. Încercând să-i dea de urmă, însă nu reuşea. Pentru că era curat.
Începu iar când auzi pe cineva dregându-şi glasul în pâclă şi îşi dădu seama că nu mai era singur.
— Kapatiyoruz.2
— Da, replică Valentin Gjertsen cu o voce groasă, însă rămase aşezat, încercând să-şi înăbuşe suspinul.
Sosise ora închiderii.
Îşi atinse precaut organele genitale. Ştia exact unde era ea. Cum 2 „Închidem”, în lb. turcă, în orig. (N. t.).
184
trebuia să se joace cu ea. Era pregătit. Valentin trase aer umed în plămâni.
Şi mai era Harry Hole, care credea că el e vânătorul.
Valentin Gjertsen se ridică brusc şi porni spre uşă.
185
16.
Duminică noapte
Aurora se dădu jos din pat şi se furişă pe hol. Trecu de dormitorul unde se aflau mama şi tatăl ei şi de scările care duceau jos, în living. Nu se putea abţine să asculte huruitul scăzut al întunericului de la parter în timp ce se strecura în baie şi aprindea lumina. Încuie uşa, îşi trase pijamaua în jos şi se aşeză pe toaletă. Aşteptă, dar nu se întâmplă nimic. Fusese atât de disperată să urineze încât nu reuşise să doarmă, acum de ce nu putea?
Poate că de fapt nu avea nevoie, doar se convinsese singură de asta fiindcă nu putea dormi? Şi pentru că era atât de linişte şi de sigur aici?
Încuiase uşa. Când era mică, părinţii îi spuneau că nu are voie să o facă
decât dacă au oaspeţi. Spuneau că ei trebuie să poată intra dacă i se întâmplă ceva.
Aurora închise ochii. Ascultă. Dacă aveau musafiri? Pentru că o trezise un sunet, acum îşi amintea. Pantofi scârţâind. Ba nu, cizme. Cizme lungi, cu botul ascuţit, care scârţâiau şi se îndoiau pe măsură ce el se furişa mai aproape. Se opri şi aşteptă în faţa uşii de la baie. O aştepta pe ea. Aurora simţi că nu mai poate să respire şi se uită în partea de jos a uşii. Dar totul era ascuns de prag, nu reuşea să vadă dacă afară se afla ceva care proiecta o umbră. Oricum, acolo era întuneric beznă. Prima oară când îl văzuse, Aurora stătea în leagănul din grădină. El îi ceruse un pahar cu apă
şi aproape că o urmase în casă, după care dispăruse când auzise maşina mamei ei. A doua oară se întâmplase în toaleta fetelor, în timpul turneului de handbal.
Aurora asculta. Ştia că el e acolo. În bezna de dincolo de uşă. Îi spusese că se va întoarce. Dacă ea spunea ceva. Aşa că nu mai spusese nimic. Era cea mai sigură alegere. Şi ştia de ce nu mai poate să urineze acum. Pentru că el ştia că ea doar stă acolo. Închise ochii şi ascultă cât putu de atent.
Nu. Nimic. Aşa că putea să respire din nou. Bărbatul plecase.
Aurora îşi trase pijamaua în sus, descuie uşa şi se repezi afară. Fugi pe lângă scări spre dormitorul părinţilor ei. Deschise precaut uşa şi aruncă o privire înăuntru. O rază de la lună pătrundea printr-o despărţitură dintre draperii şi cădea pe faţa tatălui ei. Fata nu vedea dacă el respiră, însă
chipul îi era extrem de alb, exact ca al bunicii, când Aurora o văzuse în
186
sicriu. Se furişă mai aproape de pat. Felul în care respira mama sa îi amintea de o pompă de cauciuc pe care o foloseau ca să umfle saltelele gonflabile de la casa de vacanţă. Ocoli patul şi ajunse pe partea tatălui ei, unde îşi apropie cât de mult îndrăzni urechea de gura lui. Şi-şi simţi inima tresăltând de bucurie când îi simţi pe piele răsuflarea caldă.
După ce se întinse la loc în pat, se simţi ca şi cum nu se întâmplase niciodată. Ca şi cum totul fusese doar un coşmar de care putea scăpa doar închizând ochii şi adormind.
Rakel deschise ochii.
Avusese un coşmar. Însă nu asta o trezise. Cineva deschisese uşa de jos. Se uită la locul de alături. Harry nu era. Pesemne că ajunsese acasă. Îi auzi paşii pe scări şi ascultă în mod automat zgomotul familiar. Dar nu, era ceva diferit. Şi nici ca Oleg nu suna, dacă hotărâse să treacă pe acolo din vreun motiv anume.
Rakel se uită la uşa închisă a dormitorului.
Paşii se apropiau.
Uşa se deschise.
O siluetă masivă şi întunecată umplea cadrul cu totul.
Iar Rakel îşi aminti ce visase. Era lună plină, iar el se legase de pat cu lanţuri şi cearşafurile fuseseră sfâşiate în bucăţi. El se tot răsucise cuprins de agonie, trăgând de lanţuri şi urlând la lună ca şi cum îi făcea rău, înainte să-şi smulgă pielea de pe el. Iar de sub ea ieşise celălalt sine al lui.
Un vârcolac cu dinţi şi gheare şi cu poftă de vânătoare şi moarte în ochii albaştri ca gheaţa, cuprinşi de nebunie.
— Harry?
— Te-am trezit?
