— Pentru ce?

— L-ai recomandat.

— Chiar aşa? Înseamnă că e bun.

Au tăcut până au rămas blocaţi în trafic, târându-se lent în sus pe Ullevålsveien, pe lângă Catedrala Sankt Olav şi Nordal Bruns gate.

— Opreşte lângă staţia aia de autobuz, văd pe cineva cunoscut! ceru Harry.

Wyller frână şi trase pe dreapta, lângă un refugiu unde câţiva adolescenţi aşteptau autobuzul după şcoală. Şcoala Catedrala Oslo, da, la asta mergea ea. Stătea un pic ferită de mulţimea zgomotoasă, cu părul atârnându-i peste faţă. Fără să aibă vreo idee anume ce urma să-i spună, Harry coborî geamul.

— Aurora!

O zbatere uşoară străbătu trupul longilin al fetei, apoi ea o zbughi precum o antilopă speriată.

— Mereu ai efectul ăsta asupra fetelor? întrebă Wyller în vreme ce Harry îi spuse să demareze.

Fuge în direcţia opusă maşinii, remarcă Harry, urmărind-o în oglinda laterală. Nici nu se gândise. Pentru că luase deja această idee în considerare: când vrei să fugi de cineva aflat într-o maşină, ia-o în direcţia opusă maşinii. Însă ce însemna asta, nu ştia. Un soi de angoasă

adolescentină, probabil. Sau o fază, cum o numise Ståle.

Traficul se decongestiona în faţă pe Ullevålsveien.

— Aştept în maşină, zise Anders după ce opri în faţa intrării în Secţia 3

 232 

a spitalului.

— S-ar putea să dureze ceva. N-ar fi mai bine să stai în sala de aşteptare?

Tânărul zâmbi şi clătină din cap.

— Amintiri neplăcute cu spitalele.

— Hmm! Mama ta?

— De unde ştii?

Harry ridică din umeri.

— Trebuia să fi fost cineva foarte apropiat. Eu mi-am pierdut mama într-un spital pe când eram un băieţel.

— Şi la tine a fost din vina medicului?

— Nu, n-a mai putut fi salvată. Aşa că am luat vina asupra mea.

Wyller încuviinţă posomorât.

— În cazul mamei mele a fost un autoproclamat dumnezeu în halat alb.

De aceea nu mai pun piciorul acolo.

În drum spre intrare, Harry observă un bărbat care pleca ţinând un buchet de flori în dreptul feţei; îi atrăsese atenţia faptul că te aştepţi să

vezi oameni care intră cu flori în spital, nu care ies. Oleg stătea în zona de aşteptare. Se îmbrăţişară în timp ce pacienţii şi vizitatorii din jur îşi vedeau de discuţiile lor cu glas scăzut şi răsfoitul distrat al revistelor vechi. Oleg era doar cu un centimetru sau doi mai scund decât Harry. Iar acesta uitase că flăcăul se oprise din creştere şi că acum putea să-şi încaseze pariul.

— Au mai spus şi altceva? Despre ce e vorba şi dacă e periculos?

întrebă Oleg.

— Nu, răspunse Harry. Dar cum ziceam, n-ar trebui să-ţi faci prea multe griji, doar ei ştiu ce fac. I s-a indus coma, într-un fel controlat. OK?

Oleg deschise gura. O închise la loc şi încuviinţă. Iar Harry văzu. Că Oleg înţelesese că Harry îl protejează de adevăr şi că îi dă voie s-o facă.

O infirmieră se apropie şi le spuse că pot merge să o vadă.

Harry intră primul.

Jaluzelele erau coborâte.

Se apropie de pat şi privi în jos la chipul palid. Acum ea era cea care părea departe.

Mult prea departe.

— Re… respiră?

Oleg. Stătea chiar lângă Harry, cum obişnuia când era mic şi erau

 233 

nevoiţi să treacă amândoi pe lângă unul dintre nenumăraţii dulăi din Holmenkollen.

— Da, răspunse Harry, dând din cap către maşinăriile pâlpâitoare.

S-au aşezat amândoi pe câte o latură a patului, fiecare aruncând câte o privire la linia verde de pe ecran, când credea că celălalt nu remarcă.

Katrine căuta cu privirea prin pădurea de mâini ridicate.

Conferinţa de presă durase doar 15 minute, iar nerăbdarea din sala de întruniri era deja palpabilă. Se întreba ce anume îi agitase. Că nu aveau nimic nou în privinţa căutării lui Valentin Gjertsen sau că nu apăruse nimic nou despre vânătoarea de noi victime a lui Valentin Gjertsen. Trecuseră

46 de ore de la ultimul atac.

— Mă tem că voi avea acelaşi răspuns la aceleaşi întrebări. Dacă nu mai aveţi întrebări noi… spuse ea.

— Cum reacţionaţi la faptul că acum vă ocupaţi de trei crime în loc de două?