— Îmi place.
— Chiar? Nici măcar nu te-ai atins de bere. Uită-te la ea, i s-a dus toată
spuma.
— E OK aşa! replică poliţistul.
— Ţi-aş putea oferi ceva cu puţin mai multă viaţă în el.
Mehmet dădu din cap spre steagul Galatasaray.
Katrine se grăbea pe unul dintre coridoarele pustii şi labirintice ale sediului televiziunii, când auzi paşi grei şi o răsuflare în urma sa. Aruncă o privire fără să se oprească. Era Hallstein Smith. Katrine băgă de seamă că
maniera lui de a alerga era la fel de neortodoxă ca domeniile sale de cercetare. Sau poate doar avea genunchii prea apropiaţi.
— Bratt! strigă Smith.
Katrine se opri şi aşteptă.
182
— Aş vrea să încep prin a-mi cere scuze, rosti el după ce o ajunse din urmă, încercând să-şi recapete suflul.
— Pentru ce?
— Pentru c-am vorbit prea mult. Mă ia un pic valul când am parte de atenţie, lucru pe care soţia mea mi-l spune mereu. Dar mult mai important, poza aia…
— Da?
— N-am putut să o spun acolo, dar cred că l-am avut ca pacient.
— Pe Valentin Gjertsen?
— Nu sunt sigur, căci trebuie să fi trecut cel puţin doi ani şi n-am făcut decât vreo două ore de terapie la biroul pe care-l închiriam înainte în oraş.
Nu prea mai există niciun fel de asemănare, dar m-am gândit la acest pacient special când ai pomenit de chirurgia plastică. Pentru că, dacă îmi amintesc corect, bărbatul avea o cicatrice lăsată de copci sub bărbie.
— Era vampirist?
— De unde să ştiu? N-a pomenit nimic de asta, iar dacă ar fi făcut-o, l-aş fi inclus în cercetările mele.
— Poate că a venit să te vadă pentru că era curios, dacă ştia că te ocupi de acest domeniu al… care era cuvântul?
— Parafilie. Nu e imposibil. După cum spuneam, sunt destul de sigur că
avem de-a face cu un vampirist inteligent, conştient de propria boală. În orice caz, acest lucru face şi mai enervant faptul că mi-au fost furate dosarele pacienţilor.
— Îţi aminteşti cum se numea acest pacient, unde lucra, unde locuia?
Smith oftă adânc.
— Mă tem că memoria mea nu mai e ce era odată.
Katrine dădu aprobator din cap.
— Să sperăm totuşi că a mai mers şi la alţi psihologi şi că aceştia îşi amintesc ceva. Şi că nici nu vor fi mai catolici decât papa în privinţa jurământului de confidenţialitate.
— Nu trebuie să ne supărăm dacă există un pic de catolicism.
Katrine ridică o sprânceană.
— Ce vrei să spui cu asta?
Smith închise ochii strâns de frustrare, părând că încearcă din răsputeri să nu înjure.
— Nimic.
183
— Haide, Smith!
Psihologul îşi azvârli mâinile în aer.
— Nu fac decât să adun doi şi cu doi, Bratt. Reacţia ta când te-a întrebat prezentatorul dacă eşti nebună, combinată cu ce mi-ai spus că ştii şi tu cum e la Sandviken. De multe ori ne exprimăm fără cuvinte, iar ceea ce-ai transmis tu a fost că ai primit tratament psihiatric la institutul din Sandviken. Iar pentru tine, ca inspector-şef la Investigaţii Criminale, probabil e o idee bună ca noi să păstrăm un jurământ de confidenţialitate care, în parte, e menit să-i protejeze pe cei care caută ajutor pentru probleme pentru ca acestea să nu revină mai târziu şi să le bântuie carierele.
Katrine Bratt rămăsese cu gura deschisă în timp ce se străduia în zadar să găsească ceva de zis.
