Katrine ridică poza spre şirurile de scaune pe care stătea publicul alcătuit din vreo 50 de persoane şi care, potrivit regizoarei, se aflau acolo pentru a oferi emisiunii ceva mai mult „suspans”. Katrine aşteptă, văzu lumina roşie a camerei din faţă aprinzându-se şi lăsă imaginea să se imprime în minţile oamenilor care îi urmăreau de-acasă, din faţa televizoarelor din living. Prezentatorul se uita la ea cu o expresie de
175
satisfacţie.
— Le cerem tuturor celor care au informaţii să ne apeleze la numărul special, continuă ea. Această poză, numele său şi pseudonimele cunoscute, la fel ca numărul nostru de telefon, pot fi găsite pe site-ul web al poliţiei din Oslo.
— Şi fireşte că e urgent, adăugă prezentatorul, adresându-se camerei de filmat. Pentru că există riscul ca bărbatul să atace din nou, chiar în această seară.
Se întoarse spre Katrine şi adăugă:
— Ba chiar în acest moment. Există această posibilitate, nu-i aşa?
Katrine vedea prea bine că el îi dorea ajutorul pentru a impune imaginea unui vampir băutor de sânge exact în clipa asta.
— Nu vrem să eliminăm nicio posibilitate, răspunse ea.
Aceasta era formularea pe care Bellman i-o tot repetase, cuvânt cu cuvânt. Îi explicase că, spre deosebire de „nu putem să eliminăm nicio posibilitate”, „nu vrem să eliminăm” dădea impresia că poliţia din Oslo are o imagine suficient de amplă a situaţiei ca să poată elimina posibilităţi, însă totuşi alegea să n-o facă.
— Însă am primit rapoarte conform cărora în răstimpul dintre cel mai recent atac şi rezultatele analizelor care acum îl identifică sigur, Valentin Gjertsen ar fi putut părăsi ţara. Este extrem de plauzibil să aibă o ascunzătoare în afara Norvegiei, un loc pe care să-l fi folosit de când a evadat din închisoare, în urmă cu patru ani.
Nu mai fusese nevoie ca Bellman să-i explice formularea, Katrine băga foarte repede la cap. „Am primit rapoarte” te ducea cu gândul la operaţiuni de supraveghere, la informatori şi muncă asiduă a poliţiştilor, iar faptul că ea se referea la un interval în care ar fi putut exista o sumedenie de opţiuni cu avionul, trenul sau feribotul nu însemna neapărat că minte. Afirmaţia conform căreia existau motive să se creadă
că tipul fusese plecat din ţară era şi ea uşor de apărat cât timp nu era improbabilă. În plus, mai avea şi avantajul că evita discret responsabilitatea pentru faptul că Valentin Gjertsen nu fusese prins în cei patru ani petrecuţi „în afara Norvegiei”.
— Deci cum procedaţi ca să prindeţi un vampirist? întrebă
prezentatorul, răsucindu-se spre celălalt scaun. L-am adus aici pe Hallstein Smith, profesor de psihologie şi autorul unei serii de articole despre
176
vampirism. Ne puteţi răspunde la această întrebare, domnule profesor Smith?
Katrine se uită la Smith, care se aşezase pe al treilea scaun, ferit de camerele de filmat. Acesta purta ochelari mari şi un sacou şic, colorat, care oferea un contrast evident cu sobrietatea pantalonilor de piele negri ai lui Katrine, asortaţi cu geaca neagră şi părul lucios, dat pe spate. Ea ştia că arată bine şi că vor exista comentarii şi invitaţii pe site-ul lor web, când urma să-l verifice ceva mai târziu. Dar nu-i păsa, iar Bellman nu pomenise nimic despre cum să se îmbrace. Spera doar ca şi scârba de Lien să se uite la televizor.
— Ăăă! rosti Smith, zâmbind prosteşte.
Katrine vedea că prezentatorul îşi face griji că psihologul încremenise şi se pregătea să intervină.
— Pentru început, nu sunt profesor, încă mai lucrez să obţin diploma.
Dar dacă o obţin, am să vă anunţ.
Râsete.
— Iar articolele pe care le-am scris nu au fost publicate în jurnale ştiinţifice, ci în reviste dubioase dedicate ungherelor mai obscure ale psihologiei. Una dintre ele se numea Psycho, după film. Ceea ce probabil reprezintă nivelul cel mai de jos al carierei mele academice.
Şi mai multe râsete.
— Dar sunt psiholog, continuă el, răsucindu-se spre public. Absolvent al Universităţii Mykolas Romeris din Vilnius, cu note peste medie. Şi mai am şi genul de canapea pe care te poţi întinde şi fixa tavanul cu privirea pentru 1500 de coroane pe oră, în timp ce eu mă prefac că iau notiţe.
Câteva clipe, se părea că publicul şi prezentatorul cuprinşi de amuzament uitaseră cu totul seriozitatea subiectului. Până când Smith îi readuse cu picioarele pe pământ.
— Însă nu ştiu cum se prind vampiriştii.
Linişte.
— Cel puţin nu în sens general. Vampiriştii sunt rari şi ies la suprafaţă şi mai rar. Dar daţi-mi voie să subliniez că trebuie să distingem între două
tipuri de vampirişti. Unul este relativ inofensiv – oamenii care se simt atraşi de mitul semizeului nemuritor, care suge sânge, pe care se întemeiază poveştile moderne cu vampiri, cum e Dracula. Acest tip de vampirism are în mod evident substraturi erotice şi chiar a atras
177
comentarii din partea dragului nostru Sigmund Freud. Ei rareori ucid pe cineva. Şi mai sunt şi oamenii care suferă de ceea ce noi numim vampirism clinic sau Sindromul Renfield, ceea ce înseamnă că sunt obsedaţi să bea sânge. Majoritatea articolelor despre acest subiect au fost publicate în jurnale ştiinţifice de psihiatrie criminalistică, pentru că au în general legătură cu crime extrem de violente. Însă vampirismul ca fenomen nu a fost niciodată recunoscut de către psihologia serioasă, fiind categorisit drept senzaţionalist şi un domeniu pentru şarlatani. De fapt, nu este nici măcar menţionat în cărţile de psihiatrie de referinţă. Cei dintre noi care au cercetat vampirismul au fost acuzaţi că inventează un nou tip de fiinţă
umană. Iar în ultimele trei zile mi-am dorit ca acuzatorii să fi avut dreptate. Din păcate, se înşală. Vampirii nu există, însă vampiriştii, da.
— Herr Smith, cum devine cineva vampirist?
— Fireşte că la asta nu există un răspuns simplu, însă cazul clasic ar începe cu un incident în copilărie, în care subiectul se vede pe sine sau pe altcineva sângerând abundent. Sau cu el bând sânge. Şi i se pare interesant. De exemplu, aşa a fost cazul vampiristului şi criminalului în serie John George Haigh, când a fost bătut cu o perie de păr de către mama sa fanatică religioasă şi el a ajuns să lingă sângele după aceea. Mai târziu, la pubertate, sângele devine o sursă de excitaţie sexuală. După care vampiristul în devenire experimentează cu sângele, adesea aşa-numitul auto-vampirism, tăindu-se şi bându-şi propriul sânge. Apoi, la un moment dat, face pasul decisiv şi bea sângele altcuiva. E un lucru obişnuit ca după
ce a băut sângele altei persoane, să o omoare. În acest punct a devenit deja vampirist în toată puterea cuvântului.
— Iar violul, el de unde provine? Elise Hermansen a fost şi agresată
sexual.
— Păi, experienţa puterii şi controlului sunt foarte puternice pentru vampiristul adult. John George Haigh era, de pildă, foarte interesat de sex şi spunea că se simţea forţat să bea sângele victimelor sale. Apropo, se folosea de un pahar. Dar eu, unul, sunt destul de sigur că pentru vampiristul nostru din Oslo sângele este mai important decât agresiunea sexuală.
